Ȋnceputurile cinematografiei de artă. Ce să vezi ca să „ştii cu ce se mănâncă”

Darren Aronofsky, fraţii Cohen sau Michael Haneke sunt doar câţiva dintre regizorii noi care ştiu să spună poveşti care te obligă să-ţi pui inima şi mai ales capul la contribuţie, basme moderne pe care odată ce le-ai văzut şi „digerat” te transformă ȋntr-un alt „tu”. Dar pentru a ȋnţelege cu adevărat toate aceste filme de artă, pentru a le putea evalua cu adevărat potenţialul de a veni cu ceva nou sau pentru a identifica dintr-un foc imitaţiile, trebuie să ai o „spoială” de cultură cinematografică, lucru nu atât de simplu de făcut dacă nu ai ȋn dotare un prieten mare amator de filme „grele”.

Din acest motiv, dar şi pentru a face cunoscute producţii cinematografice care merită titlul de colosale, unele care ȋţi vor stoarce lacrimi precum Ikiru de Kurosawa sau ȋţi vor „pune creierii pe bigudiuri” precum Persona lui Bergman, am pregătit această succintă introducere ȋn cinema-ul de artă.

Evident, voi omite mulţi regizori pe care merită să-i descoperi şi filme pentru care pot fi pusă la stâlpul infamiei pentru că nu le-am menţionat, dar este imposibil să nu faci o selecţie, iar aceasta nu poate fi decât una care poartă o amprentă cât se poate de personală. Astfel că poţi considera acest articol o poartă deschisă către o lume fascinantă despre care poţi fi sigur că se poate ridica la rangul literaturii celei mai rafinate.

Care este de fapt diferenţa dintre un film de duzină şi unul de artă?

Ȋn general, filmele de artă nu beneficiază de un buget substanţial şi nici nu sunt difuzate prin cinematografe unde se vinde Coca-Cola la litru sau popcorn cu Cedar artificial, ci ȋn acele cinematografe micuţe destinate unui public alternativ care doreşte să fie pus la ȋncercare din punct de vedere intelectual şi uman. De multe ori, filmul de artă se află la graniţa dintre documentar şi ficţiune, prezentând o realitate crudă fără nici un make-up precum pelicula lui Rossellini, Roma Citta Aperta, realizată ȋn timpul durei ocupaţii naziste a Italiei.

De asemenea, un film de artă te obligă să-ţi pui toate cunoştinţele şi neuronii la bătaie pentru a-i decripta mesajul nu de puţine ori ascuns ȋn spatele unor personaje cu rol simbolic, un fel de zei ai mitologiei moderne. La capitolul „au, scot fum din creier” se ȋncadrează operele lui Berman, dar şi co-producţiile lui Buñuel şi Dalí sau trilogia nefericirii ȋn modernitate a lui Antonioni (L’avventura, La notte şi L’eclisse). Pe de altă parte, dramele sunt prezentate cu rafinament şi fără nici o urmă de melodramă ieftină precum Ladri di biciclette al lui De Sica sau Les quatre cents coups de François Truffaut, iar actorii nu sunt celebri.

Mulţi regizori de cinema de artă insistă asupra faptului că nu doresc feţe prea cunoscute ȋn filmele lor pentru că distrag atenţia spectatorului de la poveste sau deoarece după un timp actorii ȋşi pierd versatilitatea (de exemplu, De Niro care acum poate juca doar un singur personaj terfelit şi fără substanţă, atât de diferit faţă de cele interpretate ȋn primele sale filme Taxi Driver sau Raging Bull). Mai pe scurt, un film de artă nu va fi de box-office, nu va naşte un val de memorabilia kitsch cu păpuşi de plastic făcute pe bandă rulantă ȋn China şi cărţi de bucate prezentate de vreunul dintre actori, ci va concura la categoria „de suflet” cu romanul tău favorit. Got it? 

Ȋnceputurile…

Pentru a ȋnţelege „cinematografia deşteaptă” de astăzi, trebuie să te ȋntorci ȋn timp la vremurile ȋn care abia se experimenta cu unghiurile de filmare şi montajul şi se creau primele antecedente ale cinematografiei abstracte.

Urmăreşte L’Age d’Or, filmul-cult al spaniolilor revoluţionari, Luis Buñuel şi Salvador Dalí, dar şi Rhythmus 21 considerat cel mai important film abstract al ȋnceputurilor cinematografiei, aparţinând regizorului Hans Richter. Ca delicatese intelectuale şi vizuale, „degustă” filmul lui Jean Cocteau, Le Sang d’un poète, dar şi un altul care datează dintr-o epocă mai târzie a creaţiei dramaturgului, poetului şi regizorului francez, La Belle et la Bête. De asemenea, nu rata sofisticatul eseu vizual al lui Carl Theodor Dreyer The Passion of Joan of Arc.

Cu toate că este un film de propagandă sovietică, pelicula rusului Sergei Eisenstein, Battleship Potemkin, merită urmărită pentru a vedea cum se experimenta ȋn anii ’20 cu unghiurile, cum erau realizate primele scene cu grupuri mari de oameni, dar mai ales pentru a asista la naşterea montajului, o artă experimentală la care Eisenstein excela, scopul său fiind acela de a obţine un efect emoţionant de proporţii.

Anii ’40 – 50, epoca „monştilor sacri” veritabili ai cinematografiei mondiale

Cu un tată celebru şi un talent incontestabi, Jean Renoir, fiul pictorului francez Auguste Renoir, s-a distins la ȋnceputurile cinematografiei din rândul zecilor de artişti fascinaţi de noua invenţie, camera de filmat. Ȋncepe incursiunea ȋn vasta filmografie a lui Renoir cu pelicula La Règle du jeu, cea mai cunoscută, dar şi cu La Bête humaine, ecranizare a unuia dintre romanele lui Émile Zola din seria Les Rougon-Macquart. Joacă Jean Gabin!

Nu putem sări peste Orson Welles şi al său Citizen Kane, considerat unul dintre cele mai bune filme din istorie. Nu te rezuma totuşi doar la Citizen Kane, ci continuă să descoperi universul fascinant al personajelor lui Welles, unele cu un destin crud şi implacabil precum cele din dramaturgia greacă antică: Touch of Evil, Chimes at Midnight sau piesa Horse Eats Hat. Nu rata nici emoţionantul film tehnicolor The Red Shoes, creat ȋn 1948 de către regizorii britanici Michael Powell şi Emeric Pressburger.

Dar anii ’40 – ’50 ai cinematografiei mondiale sunt subjugaţi de italieni şi a lor mişcare ce poartă numele de neo-realism. De ce neo-realism? Vezi filmul Roma Citta Aperta şi vei ȋnţelege – Rossellini a ȋndrăznit să turneze filmul ȋn timpul ocupaţiei naziste chiar pe străzile unei Italii răvăşite de război, foamete şi distrugere şi cu oameni autentici, fără prea mulţi figuranţi şi artificii. Rossellini este un regizor-cheie pentru a ȋnţelege mai tot ce se petrecere astăzi, dar şi ce se ȋntâmpla acum 50 de ani ȋn cinematografia mondială. Din păcate, din cauza scandalului generat de căsătoria sa cu Ingrid Bergman după o aventură extraconjugală care a făcut deliciul presei tabloid, Rossellini a fost blamat şi uitat până la revival-ul cinematografiei franceze din anii ’60, mişcare cunoscută sub numele Nouvelle Vague. Revenind, ȋncepe să deguşti arta lui Rossellini cu filmele de război Roma Citta Aperta, Paisà şi Germania anno zero, dar nu sări peste producţia ȋn care Ingrid face un rol magistral: Stromboli. 

Din perioada neo-realistă italiană trebuie să vezi şi capodopera emoţionantă a lui Vittorio de Sica – Ladri di biciclette.

Anii ‘50 – ’60, anii experimentării şi al coloanelor sonore de execepţie

Rossellini l-a născut (cinematografic cel puţin) şi pe Fellini, care şi-a ȋnceput cariera ca asistent de platou al marelui regizor şi despre care sunt sigură că ştii destule. Dacă nu, vezi cel puţin 8 ½, La Dolce Vita, Amarcord şi Notti di Cabiria. La filmul Notti di Cabiria a lucrat ȋmpreună cu prietenul său de-o viaţă, Pier Paolo Pasolini, regizorul care va introduce grotescul şi obscenul ȋn cinematografie (de exemplu, Salò şi Teorema).

Că tot veni vorba de Pasolini, vezi mai ȋntâi superba peliculă Mamma Roma cu Anna Magnani, actriţa de forţă care a jucat ȋn filmele mai tuturor regizorilor importanţi din acea epocă.

Din aceeaşi perioadă fac parte şi italienii Luchino Visconti din filmografia căruia trebuie să vezi La Terra Trema, Ossessione, Il Gattopardo şi La morte a Venezia şi Michelangelo Antonioni, regizorul superbei trilogii despre „modernitate şi nefericire” (L’avventura, La notte şi L’eclisse) şi care avea ca actriţă-cult pe fascinanta Monica Vitti, soţia sa ȋn viaţa reală. Nu rata nici Blow-up al lui Antonioni!

Precum spuneam, Rossellini este piesa-cheie ȋn ȋnceputurile cinematografiei, influenţându-i nu doar pe oniricul Fellini sau obscenul Pasolini, ci şi pe toţi cei care vor crea la sfârşitul anilor ’50 mişcarea Nouvelle Vague.

Rossellini i-a determinat pe criticii de film François Truffaut, Jean-Luc Godard, Jacques Rivette, Claude Chabrol şi Éric Rohmer (care scriau pentru celebra revistă Cahiers du cinema) să treacă ȋn spatele camerei de filmat pentru a readuce cinematografia franceză la cele mai ȋnalte standarde ale artei. Vârfurile mişcării Nouvelle Vague sunt regizorii François Truffaut (cu Les Quatre Cents Coups, Jules et Jim sau Deux Anglaises et le Continent), Jean-Luc Godard (À bout de soufflé, Une femme est une femme, Masculin feminine) şi Alain Resnais (Hiroshima Mon Amour, L’Année dernière à Marienbad), dar nu te rezuma doar la ei.

Tot ȋn anii ’50, dar ȋn Suedia, crea „gigantul” Ingmar Bergman, ale cărui opere cinematografice dictează şi acum standardele ȋn cinematografia conceptuală şi nu numai. Urmăreşte mai ȋntâi The Seventh Seal, Persona, Fanny and Alexander şi Wild Strawberries, dar fii avertizat, aceste filme se consumă fără grabă şi necesită toată atenţia şi intelectul.

Ȋn Europa, dar mai aproape de noi, creau ȋn anii ’50 – ’60 regizorii Andrei Tarkovsky (cu al său magistral Andrei Rublev), dar şi polonezul Andrzej Wajda (A Generation, Ashes and Diamonds), filme magistrale, pe care nu ai cum „să le sari”. Apropo de Tarkovsky, citeşte şi cartea Roadside Picnic care stă la baza scenariului pentru Stalker.

Evident, nu puteam să nu menţionez un alt film-cult din anii ’60, cel al lui Stanley Kubrick, 2001: A Space Odyssey, dar nici pe cele semnate de japonezul Kurosawa (Ikiru, Rashomon şi peliculele cu samurai Seven Samura sau Throne of Blood).

Bag mâna ȋn foc că dacă vei ȋncepe aventura personală pe terenul atât de fascinant al cinematografiei de artă mă vei acuza că am sărit peste o grămadă de filme magistrale şi cel puţin o duzină de regizori care au creat ȋnainte şi după anii ’60 şi… vei avea dreptate. Din păcate, dacă aş mai lungi lista ai ajunge să citeşti o nuvelă sforăitoare.

Ȋn ȋncheiere, vreau doar să te ȋmping de la spate să descoperi şi muzica de film pentru că o peliculă nu poate fi cu adevărat incredibilă fără o coloană sonoră pe măsură. Ȋncepe cu aceşti compozitori şi artişti care-ţi vor merge la suflet: Ennio Morricone, Nino Rota (filmele lui Fellini), Angelo Badalamenti, Miles Davis pentru Ascenseur pour l’échafaud, Bernard Herrmann (coloanele sonore ale filmelor lui Welles şi Hitchcock), Ravi Shankar cu Pather Panchali sau Sergei Prokofiev (Alexander Nevsky).