„Parenting înseamnă să îngrijești și să prețuiești copilul pe care-l ai, nu copilul pe care ai «crezut» că-l vei avea. Înseamnă să înțelegi că el este exact persoana menită să fie. Și, dacă ești norocos, ar putea întruchipa exact ghidul care să te transforme pe tine în omul care poți să devii.“, scria Joan Ryan.

Citatul de mai sus descrie elocvent esența parentingului conștient, în care cred și pe care-l promovăm în cadrul programului național #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia. Însă, un asemenea citat poate activa și foarte multe dificultăți în sufletele multor părinți, alături de o avalanșă a emoțiilor de vinovăție și rușine, cauzată de acele momente în care nu au dat dovadă de grijă și prețuire față de copiii lor. În calitate de psihoterapeut relațional și psiholog clinician, nu cred că poți avea mereu o purtare perfectă sau complet lipsită de greșeli, mai ales atunci când ești în rolul de părinte. Însă, consider că poți alege să-ți cultivi inteligența parentală și să păstrezi vii în minte cele trei componente ale parentajului conștient: curajul, compasiunea și conectarea.

Pornind de la credința că fiecare dintre noi își poate mări coeficientul de inteligență parentală, găsiți mai jos o selecție a celor mai importante idei prezentate de dr. Daniel Siegel și dr. Tina Payne Bryson în bestsellerul Inteligența parentală. Ele constituie un start bun pentru transformarea personală de la interior către exterior – proces prin care fiecare adult are de trecut.

1. Relația dintre noi și copil trebuie să se afle pe primul loc în tot ceea ce facem. Indiferent de activitatea în care ne implicăm – fie că facem temele pentru acasă, fie că ne jucăm, că avem de trecut printr-o criză, că cel mic trece printr-o furtună emoțională, că avem un simplu (și, poate, banal) dialog – este esențial ca fiecare copil să resimtă #PutereaRelațiilor și iubirea noastră.
2. Conectarea este regula de aur în parenting. Oricât de grăbiți sau de ocupați am fi, este important să avem permanent în minte ideea conectării cu copilul. Asta înseamnă să-i oferim copilului atenția noastră, să-l respectăm ca pe-o ființă umană cu drepturile egale cu ale noastre, să-i prețuim contribuția la rezolvarea unor probleme și să-i transmitem că-i vom fi mereu alături (indiferent că ne place sau nu ne place comportamentul pe care-l manifestă).
3. Păstrarea sau redobândirea lucidității este salvarea în situații de criză. Atunci când furtunile se abat asupra vieții noastre, avem tendința automată de a reacționa, fără să mai ținem cont de principiile parentingului conștient. Reacțiile automate sunt adesea cauza escaladării conflictelor și sursa de transformare a durerii în suferință. Cel mai bun mod de a înlocui reactivitatea cu receptivitatea și de a ne redobândi luciditatea este să respirăm, să alegem curajul în locul confortului și să ne întrebăm: De ce manifestă copilul acest comportament?

Ajunși aici, e recomandat să căutăm motivele, până când trecem de explicațiile superficiale de genul „pentru că este leneș“, „pentru că-i place să mă sfideze“, „pentru că l-am răsfățat“ etc. Răspunsul corect este: „Pentru că are nevoie de ajutor“.

Ce are nevoie copilul să învețe?

Adesea, realitatea ne arată un deficit al abilităților de autocontrol, o dificultate în a-și gestiona singur emoțiile puternice, o necesitate de cultivare a inteligenței relaționale etc.

Cum îl pot ajuta cel mai bine, pentru ca el să se simtă iubit, să se dezvolte și să aibă încredere în trăinicia legăturii noastre?

Aici, cartea Inteligența parentală abundă în exemple de practici „pro-copil“ și „pro-relație“.

4. Un copil are un comportament negativ pentru că nu poate sau pentru că nu a fost învățat să manifeste un altul – și nu pentru că nu vrea. Răspunsurile care au ca punct de pornire motivul „pentru că nu vrea“ sunt, de regulă, idei ce au rolul să ne îndreptățească să recurgem la pedepse și să ne dezumanizăm. Uităm cu ușurință că un copil este doar un copil și adesea ne așteptăm ca, prin purtarea sa, să își depășească singur capacitățile și să se comporte ca un adult. Dar dacă vedem și acceptăm că un copil nu poate sau că nu a învățat încă… frustrarea parentală scade semnificativ și ne putem activa umanitatea – pentru a oferi înțelegere, empatie și ghidaj.

5. Inteligența parentală înseamnă să fim cu adevărat inteligenți, nu doar să ne prefacem. Filosofia de bază este că, indiferent de purtarea copilului, părintele trebuie să evite sub orice formă disciplina agresivă – despre care știm că, fără doar și poate, cauzează durere și suferință sau creează teamă, ba chiar teroare. Educația bazată pe înfricoșare și rușinare nu este o expresie a inteligenței parentale; este doar un indicator al adâncimii propriilor răni emoționale și al deficitului de inteligență relațională.

6. Time–out sau pauza de liniștire. Există, în mod cert, opțiuni mai bune și mai umane decât comportamentele agresive sau abuzive, dar ele oglindesc, fiecare, gradul nostru de inteligență parentală. Pauza de liniștire este o alegere bună în două cazuri: atunci când îi este destinată adultului (ai nevoie de timp pentru a te liniști și a redeveni o persoană lucidă) sau atunci când este transformată în „time-out împreună” sau „pauză-împreună” (aceste momente de liniștire împreună îi sunt utile copilului și ajută la reducerea suprastimulării).

Principala contraindicație pentru time-out vine din faptul că nu respectă nevoia copiilor de conectare și dreptul lor la relația parentală. Noi nu vrem să-i transmitem copilului că acceptăm să fim în relație cu el doar atunci când este „cuminte“ sau vesel sau atunci când este „ușor“ de iubit, iar în rest îl expediem. El are nevoie să știe că mama și tata îi vor fi mereu alături – împreună, la bine și la greu.

7. Creierul uman ajunge la maturitate în jurul vârstei de 25 de ani. Oricât de mult ne-am dori să avem copii „mereu“ politicoși și disciplinați, este important de știut că aceste așteptări sunt realiste, doar dacă avem în vedere persoane cu un creier bine dezvoltat. În cazul copiilor noștri, aceste purtări sunt posibile doar cu prezența noastră implicată și iubitoare. Părintele este un surogat pentru creierul în dezvoltare al copilului, iar de manifestările noastre (ale adulților) depinde și cât de repede și de bine se va maturiza creierul copilului. Experiențele repetate nu doar că schimbă arhitectura creierului, dar consolidează și conexiunile dintre neuroni. De aceea nu este de ignorat dacă creierul unui copil se dezvoltă stimulat de frică și panică sau de iubire și siguranță.

8. Omul este o ființă care întâi simte și apoi gândește. Această idee este cu precădere esențială atunci când vine vorba despre parenting, deoarece emoțiile puternice ale celor mici pot fi gestionate doar cu ajutor din partea părintelui. Studiile și cercetările ne spun clar: copilul nu va putea singur să-și exerseze inteligența emoțională, dacă nu beneficiază de implicarea binevoitoare a părintelui. Adultul, prin simpla recunoaștere și etichetare a emoțiilor copilului, poate reduce suferința acestuia și îl poate ajuta să se simtă din nou în siguranță și să manifeste comportamente empatice. Atunci când copilul are un atac de durere și plânge, logica părintelui este ineficientă, ba uneori chiar contraproductivă. Primul pas este conectarea (care duce la îmblânzirea emoțiilor) și abia apoi se poate recurge (împreună) la identificarea de soluții.

9. Răsfățul este un mit și adesea oglindește teama de conectare a părintelui. Răsfățul nu ține de câtă iubire și cât timp îi dedică părintele copilului. Nu poți răsfăța un copil oferindu-i prea mult din sufletul și spiritul tău. Așa cum nu răsfeți copilul mic, atunci când îl iei în brațe sau când îi împlinești nevoile reale.

În acest punct, e bine să facem diferența între „nevoile“ și „dorințele“ copilului. Fiindcă răsfățul vine, într-adevăr, atunci când părintele cedează de fiecare dată, doar ca să scape de insistențele copilului (din cauze care-l privesc direct pe el, adultul, și care nu au legătură cu copilul).

Problema apare și atunci când părintele își suplinește absența oferindu-i copilului diverse bunuri, dar și atunci când nu îndeplinește nevoile reale ale copilului, de conectare bazată pe siguranță și de explorare bazată pe încredere.

10. Parentingul nu este floare la ureche și nici nu se face după ureche. Probabil, cea mai mare dificultate a adulților care au copii este să accepte că cei mici au nevoie de ei tocmai atunci când sunt în cea mai proastă formă. Conectarea și parentingul conștient implică să luăm parte la ceea ce simte copilul, la durerea acestuia; să fim prezenți alături de el, fără să-i minimalizăm ori să-i exagerăm durerea, și să-l sprijinim în momentele dificile. Atunci când le oferim copiilor prezența noastră bazată pe acceptare necondiționată (față de emoțiile și gândurile lor) și când le oferim afecțiune fizică, le modificăm efectiv componența chimică a creierului.    

11. Consecvența nu trebuie confundată cu rigiditatea. Consecvența este indiscutabil importantă în parenting, dar aceasta se referă cu precădere la faptul că părintele trebuie să aibă o abordare statornică și coerentă, pentru a cultiva un climat familial bazat pe siguranță și predictibilitate. Rigiditatea, pe de altă parte, înseamnă o fidelitate de neclintit față de regulile pe care noi, ca părinți, le-am stabilit, uneori fără a le analiza serios ori fără a le modifica pe măsură ce copiii se dezvoltă. Ca părinți, este necesar să fim consecvenți, dar nu rigizi. Majoritatea părinților ce exprimă rigiditate resimt în adâncul lor psihologic foarte multă frică și anxietate. Iar în acest caz, parentingul nu are în centrul atenției relația, ci doar nevoia de liniștire și nevoia de certitudine a adultului.

Text de Gáspár György, psiholog, psihoterapeut relațional și autor. Atunci când nu este în cabinet, ține cursuri pentru viitorii psihoterapeuți sau susține conferințe pentru publicul larg. Este îndrăgostit de meseria pe care o practică, iar misiunea lui este #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia.