3 motive pentru care o să vă placă Spider-Man: Homecoming

Am mers la Spider-Man: Homecoming fără prea multe așteptări. Sinceră să fiu, aproape că uitasem că trebuie să merg la film, mintea mea era complet deconectată de subiectul Spider-Man. Dar noroc că mi-am amintit la timp și am ajuns la cinema, pentru că noul Spider-Man este foarte tare… cel puțin din punctul meu de vedere. Și cred că nu trebuie să îl ratați nici voi, mai ales că marchează o nouă direcție pentru celebrul personaj Marvel!

Spider-Man: Homecoming nu e filmul tipic cu supereroi!

Iar ăsta nu e neapărat un lucru rău. De ce? În noua peliculă, regizată de Jon Watts (Clown, Cop Car), facem cunoștință cu Peter Parker (Tom Holland) înainte să devină supereroul pe care îl știe toate lumea din filmele anterioare ale seriei (trei cu Tobey Maguire și două cu Andrew Garfield), un puști de liceu aparent obișnuit, dar care este înzestrat cu o inteligență excepțională și, bineînțeles puteri supranaturale. Acesta este luat sub aripa protectoare a lui Tony Stark/Iron Man (Robert Downey Jr.), care pare determinat să nu repete cu Peter greșelile pe care tatăl său le-a făcut în trecut cu el.

Mi-a plăcut foarte mult că Homecoming nu este filmul tipic cu supereroi și asta pentru că scenariștii și regizorul au reușit să contureze un personaj extrem de simpatic, dar și un fir narativ ușor de urmărit. Un fir narativ care se leagă într-un mod interesant de povestea din Captain America: Civil War, dar care pregătește excelent terenul pentru mult așteptatul Avengers: Infinity War.

Tom Holland se descurcă de minune în film și chiar pare să își joace propriul rol: un puști care încearcă în permanență să demonstreze că poate fi mai bun, un membru demn de echipa Avengers, dar care încă este prins în tot felul de drame adolescentine. Deși poartă un costum dotat cu sute de opțiuni (mulțumită lui Tony Stark), acest Spider-Man nu este nici pe departe supereroul clasic, arogant, stăpân pe situație, care are întotdeauna un plan B în cazul în care ceva iese prost. Dimpotrivă, Peter este spontan, impulsiv, ba chiar o dă în bară mai des decât își dorește, spre disperarea lui Happy (Jon Favreau), mâna dreaptă a lui Tony Stark și „babysitter” al lui Spider-Man. Însă tocmai aceste mici (sau mari) stângăcii îl transformă pe Peter Parker într-un personaj cu care puteți relaționa foarte ușor, un puști haios, de care n-are cum să nu vă placă… chiar dacă nu mai sunteți la vârsta adolescenței!

Michael Keaton: genialul antagonist…

Că Michael Keaton este unul dintre cei mai talentați actori de la Hollywood știți deja. Plus că are acea expresie facială malefică și vicleană, care îl transformă în candidatul perfect pentru rolurile negative. Iar în Spider-Man: Homecoming, Keaton face o treabă excelentă ca Adrian Toomes/Vulture, un infractor nemilos, implicat în traficul armelor de contrabandă. Ba chiar cred că producătorii filmului ar fi putut exploata mai mult abilitățile actorului, dar și personalitatea complexă a antagonistului, care are și un scurt moment de onestitate, pe care îl veți descoperi dacă veți urmări filmul până la final (nu vă ridicați imediat ce începe genericul!). Așa că da, Michael Keaton este un bun motiv pentru a merge la cinema!

și… echilibrul dintre acțiune și poveste.

Spre deosebire de celelalte francize Marvel, Spider-Man: Homecoming este un film ceva mai relaxat la capitolul acțiune, așa că nu vă așteptați la prea multe efecte speciale, explozii, lupte intense sau momente de suspans. Nici măcar confruntările dintre Spider-Man și Toomes/Vulture nu au cine știe ce încărcătură emoțională, însă este interesant de urmărit demersul adolescentului din Queens care vrea cu orice preț să aducă lucrurile pe calea cea dreaptă în New York… și nu numai. Mie mi-a plăcut modul în care Jon Watts a jonglat cu cele două laturi ale personajului, cea de supererou dornic să își demonstreze capacitățile și să pună umărul la salvarea lumii și cea de adolescent cu probleme tipice vârstei: teme, fete, bal, competiții academice și tot așa. Însă nu trebuie să vă faceți griji: acțiunea nu lipsește nici aici, numai că de această dată nu am simțit că simt prinsă într-un conflict între zeci de personaje, fiecare cu o perspectivă diferită, și totul a decurs clar de la început la sfârșit: pe de altă parte, în filmele Avengers, mie mi s-a mai întâmplat să mă pierd în șirul evenimentelor, să fiu nevoită să mă concentrez foarte tare pentru a-mi da seama cine e de partea cui sau de ce ia o anumită decizie un personaj. În Homecoming însă, lucrurile sunt mult mai simple, iar acțiunea este completată de gafele inocente și emoțiile supereroului, de clișeele cu liceeni (da, sunt câteva, mai ales în rândul tipologiilor – fata populară, tocilarul, tipul care îi hărtuiește pe ceilalți colegi – însă nu pot spune că m-au deranjat în vreun fel), de intervențiile haioase ale lui May (Marisa Tomei), mătușa lui Peter Parker.

În plus, pelicula are și o doză considerabilă de umor. Erau în sală oameni care mai aveau puțin și se tăvăleau pe jos de râs, sincer. Eu nu pot spune că atinsesem acest nivel, că am mereu pretenții exagerate de la poantele din filme, dar trebuie să recunosc că, în ansamblu, Spider-Man: Homecoming mi s-a părut chiar haios. Și cred că, indiferent de vârstă, o să vă placă și vouă și o să plecați de la film cu zâmbetul pe buze.