7 lucruri trăsnite pe care le aud psihoterapeuții

Fiecare profesie are o anumită imagine când vine vorba despre ceea ce presupune, cât efort e necesar pentru a ajunge să fie practicată, ce venituri se pot obține, câte ore de dedicare – reale – necesită, care sunt avantajele și dezavantajele de a o practica etc. Și mulți dintre noi ne-am ales o anumită profesie tocmai datorită imaginii pe care o aveam despre ea, sunteți de acord?

Ce aud, de obicei, oamenii, când spun ce profesie au, în funcție de imaginea de ansamblu a profesiei:

Doctor: „Wow… ai terminat medicină – facultate grea, mult de tocit – ești dintre cei cu capul mare. Voi nu sunteți plătiți suficient, jur! E o bătaie de joc, la cât de mult învățați și la câtă responsabilitate aveți – e mare păcat!”

Avocat: „Avocat zici – măi să fie – asta da profesie. Bănoasă, nu glumă! Felicitări pentru că ai reușit să învingi sistemul și să îți faci loc – nu e ușor, știu că e mult de muncă, dar și beneficiile sunt pe măsură! Sper că nu ești unul dintre ăia hoțomani, nu? Ha ha – glumeam, știu că nu ești. Știu.”

Profesor: „Profesor? Uh… Și din ce trăiești? Aaa… stai că ai meditațiile – îți merge? Nu mai bine faci altceva? Nu e prea târziu să îți găsești o meserie mai bănoasă, nu zic că nu avem nevoie de profesori, dar nu merită să trăiești pe minimul pe economie, zău! Dar dacă tu ești mulțumit, asta e tot ce contează. Multă baftă!”

Programator: „Tare! Și ce faci mai exact? Lucrezi la o companie sau pe cont propriu? Am înțeles că sunt site-uri unde îți faci portofoliu și poți să lucrezi pentru oameni din afară pe foarte mulți bani și nici nu trebuie să-ți părăsești apartamentul! Sau poți să lucrezi de oriunde vrei – mare, munte… mi se pare tare! Dar eu n-aș putea, mă plictisesc stând toată ziua în fața unui laptop.”

PR-ist : „Cât de mișto! Ce viață de huzur ai și tu – am văzut eu la tine pe Facebook – toată ziua mergi la evenimente drăguțe, te-ai pozat și cu actorul ăla – cum îl cheamă… și primești invitații peste tot și cadouri drăguțe și porți lucruri drăguțe. Doamne, ce n-aș da să am și eu așa un job de relaxant și plin de distracție!”

Ce aud psihoterapeuții:

1. „Wow. Psihoterapeut – adică asta e un fel de psiholog, nu? Trebuie să fiu atent la ce spun sau fac pentru că e suficientă o privire să mă citești, nu?” sau „Ce părere ți-ai făcut despre mine? Așa, fă-mi un profil cum faceți voi, psihologii (la 5 minute după ce ne-am cunoscut).

Psihoterapeuții nu sunt magicieni, vrăjitori, nici măcar unicorni. Nu pun diagnostice după numărul ridurilor de pe fața unei persoane, nu știu totul despre cineva doar privindu-l în ochi, nu au fost la școala de magie din Harry Potter, nici nu au puteri supraomenești ca mutanții din X-Men. În schimb, psihoterapeuții și-au petrecut (și, probabil, încă își petrec) mare parte din timpul lor studiind modul în care funcționează psihicul uman și ce anume îl poate face disfuncțional. De asemenea, își însoțesc clienții pe drumul descoperirii de sine nu după propriile credințe despre cine sunt oamenii din fața lor și ce e bine pentru ei, ci după lucrurile pe care le descoperă împreună în relația co-creată de ei în ședințele de terapie – în afara cabinetului, însă, psihoterapeuții sunt și ei… oameni.

2. „Psihoterapeuții sunt degeaba – adică ce faceți voi toată ziua? Stați și ascultați povești și vorbiți despre lucruri până vă plictisiți? Pe bune? Asta numești tu muncă?”

Psihoterapia este, într-adevăr, o profesie cu istorie oficială scurtă, chiar dacă, sub diferite forme, ea a fost prezentă în viața umanității dintotdeauna, iar manifestările ei pot fi găsite în artă, literatură, spiritualitate, neuroștiințe etc. Poate părea simplu să stai să vorbești cu cineva. Însă dacă au existat momente în care nu ți-ai găsit cuvintele pentru a exprima ceva ce simțeai sau dacă te-ai simțit neînțeles, judecat, respins în timp ce „doar discutai” cu cineva despre un lucru important sau dacă ai fost alături de cineva într-o mare suferință și poți să faci un exercițiu mintal prin care să îți imaginezi că, în general, „poveștile” pe care le aud psihoterapeuții nu sunt tocmai povești cu final fericit despre zâne și miracole, ci despre traumă, durere, moarte, boală etc. ai putea descoperi că nu e chiar atât de ușor să „stai să asculți povești și să vorbești despre lucruri”.

3. „De ce să merg la psihoterapie? Serios. Adică să plătesc un străin să îmi spună ce să fac – mi se pare stupid. Pentru asta am familie, prieteni și… Google. E șarlatanie cu acte!”

Este important să ne simțim confortabil și în siguranță în familia noastră, în grupul de prieteni, în comunitatea căreia îi aparținem. Este benefic să ne simțim înțeleși și susținuți de cei apropiați în momentele cruciale ale existenței noastre. Este firesc să ne bazăm pe ajutorul celor dragi. Psihoterapia nu anulează nici unul din aceste lucruri și nu este un substitut al relațiilor importante din viața unui om – psihoterapia este un spațiu de siguranță, empatie, acceptare necondiționată și obiectivitate în care intri pentru a redescoperi noi perspective, pentru a analiza vechi tipare și pentru a găsi soluții noi la probleme vechi. Un psihoterapeut nu îți va spune ce să faci, dar va fi alături de tine în încercările tale și îți va oglindi experiența și trăirile fără a interveni cu judecățile sale de valoare.

Și da, psihoterapia este un serviciu contra cost – așa cum sunt majoritatea lucrurilor – unele costă bani, alte costă timp, unele costă atenție, informație, bunuri sau doar disponibilitate. Există un schimb între toate lucrurile, indiferent că suntem sau nu conștienți și, după cum spunea Jim Rohn „Nu ești plătit pe oră. Ești plătit pentru valoarea pe care o aduci orei.”. Înainte de a refuza terapia pe criterii de cost, ia în considerare cât crezi că valorează sănătatea ta mintală, echilibrul emoțional și starea de bine.

4. „- Am fost și eu la terapie, dar nu m-a ajutat deloc.”
– Cât timp ai fost?”
– Câteva ședințe, dar nu mi-au fost de niciun folos. Nu mi-a dat niciun sfat, nicio soluție, nimic. E ca și cum nici n-aș fi fost!”

Psihoterapia nu se aseamănă Oracolului din Delphi – nu te aștepta să intri și să primești soluții salvatoare, definitive și absolute. Fiecare dintre noi este specialist în propria viață, nu există persoană mai potrivită decât noi să acționeze în numele și spre binele nostru – doar că există momente în viață, în care uităm să facem acest lucru sau uităm cum să ne reactualizăm resursele pe care le avem. Psihoterapeutul nu va oferi soluții și sfaturi, ci va merge cu tine pe firul poveștii, înainte și înapoi, astfel încât să descoperi unde îți sunt resursele, să conștientizezi ce poți să faci și te va încuraja în a face asta, după cum spune un vechi proverb – „Dacă îi dai unui om un pește, îl hrănești o dată; dacă îl înveți să pescuiască, se va hrăni toată viața.”

5. „Uh… nu vreau să mă duc la un nebun să îmi spună cum să îmi trăiesc viața. Eu oricum cred că le lipsește o doagă, altfel de ce și-ar alege o asemenea profesie? Nebuni cu acte în regulă…”

Aș vrea să contrazic cu majuscule această afirmație, dar nu o voi face. Există o doză de adevăr în asta, dar poate nu cum ai crede. Majoritatea psihoterapeuților pe care îi cunosc sunt familiarizați cu nebunia sau cu suferința, cu pierderile sau dependența – a lor sau a celor din jur – însă, în ciuda a ceea ce ai putea crede – acest lucru îi face mai deschiși, mai empatici, mai prezenți cu lucrurile pe care le aduc clienții în cabinet și nu invers. Psihoterapeuților li se spune adesea că nu pot să își însoțească clienții în zone în care nu au fost ei înșiși – asta nu înseamnă că trebuie să trăiești tot ce trăiește clientul tău (nu poți să ai și cancer, să fii și văduv și divorțat și adoptat și singur și într-o relație disfuncțională și nebun și victimă și abuzator și și și…), însă poți să înțelegi cum s-ar simți să fii în oricare dintre aceste situații pentru că la un moment dat în viața ta, ai cunoscut și tu suferința. În fond, în jurul nebuniei, în ultima vreme, tot ce rămâne e stigma – dincolo de stigmă sunt oameni, reali și vii, ca mine și ca tine, doar cu mai multă nevoie de a găsi resurse mai funcționale de a face față lucrurilor care îi copleșesc.

6. „Nu vreau să merg la terapie, să îmi zică că am nevoie de medicație pe viață sau mai știu eu ce.”

Există o diferență între psiholog, psihoterapeut și psihiatru. Cu toate că îmi dau seama că pentru cei din afara profesiei nu este întotdeauna ușor sau la îndemână să facă această diferențiere, încă sunt uimită când oamenii afirmă astfel de lucruri.

Un psihoterapeut este un psiholog (mai sunt câteva profesii conexe care se pot forma în psihoterapie, gen medicină sau asistență socială, însă cei mai mulți sunt absolvenți de psihologie), dar un psiholog nu este întotdeauna un psihoterapeut. Psihoterapia este o specializare a psihologiei asemenea psihologiei clinice, psihologiei muncii, psihologiei organizaționale etc. Psihiatria este o specializare a medicinei. Medicii dau tratament medicamentos, psihoterapeuții nu. Dacă un psihoterapeut îți dă un tratament sau îți sugerează să urmezi unul, cel mai probabil este pentru că e și psihiatru.

7. „Nu mă duc eu la cine știe cine să îmi bage tâmpenii în cap, să mă manipuleze și să mă amețească de cap… Sunt ok, merci!”

Asemenea medicilor, psihoterapeuții au un cod de etică pe care își asumă să îl respecte în momentul în care aleg să intre în profesie – poți verifica pe site-ul Colegiului Psihologilor sau pe site-urile școlilor de formare în psihoterapie sau poți să îi ceri terapeutului și să vorbiți despre acest lucru.

Scopul niciunei terapii nu este acela de a te face să fii, să gândești, să acționezi sau să simți altfel decât îți dorești – sau fără voia ta – acest lucru poate suna paradoxal sau contraintuitiv, întrucât scopul terapiei este, adesea, schimbarea – unui tipar disfuncțional, unui mod de a gândi sau a unei suferințe îndelungate, însă tu ești cel/cea care alege dacă e ceva de schimbat, în ce ritm e nevoie de schimbare, ce presupune schimbarea și cum se întâmplă schimbarea – psihoterapia este doar un spațiu de explorare și susținere. Ca în bancul pe care mi l-a spus un client acum ceva timp: „De câți psihologi e nevoie pentru a schimba un bec? De unul, dar să vrea și becul!”

Informează-te, citește, întreabă, discută, încearcă – după cum spune și Brené Brown în Ridică-te din propria cenușă, mai puternic ca oricând – „Nu trebuie să facem totul singuri. Nu am fost niciodată meniți să facem singuri!”

Foto: hepta.ro; text de Sabina Strugariu, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro