„În primăvara anului 1999 zburam pentru prima oară către Stockholm alegând cel mai ieftin bilet de avion, unul al companiei Czech Airlines. Era în a doua parte a lunii martie, la noi se desprimăvărase de-a binelea și numai entuziasmul meu de a ajunge cu o bursă la Institutul care acordă premiul Nobel m-a făcut să nu fiu dezolat când peisajul aproape arctic din preajma aeroportului Arlanda mi s-a înfățișat în toată întinderea sa. Dintotdeauna am avut o sensibilitate la zborul cu avionul, aceea a urechilor înfundate și dureroase, uneori aceste senzații neplăcute fiind începutul unei migrene în toată regula. Mă simt cu atât mai rău cu cât trebuie să călătoresc cu mai multe aparate de zbor în aceeași zi și, după aterizarea la destinație, care eliberează cumva tensiunea, urmează o perioadă destul de lungă de cvasisurditate să zic așa, destul de neplăcută dacă nu cumva sunt singur cuc.

Era o zi de vineri și primisem instrucțiuni precise de la Maria Ankarcrona, cercetătoarea cu care aveam să lucrez, despre cum trebuie să iau autobuzul de la aeroport până la T-Centralen (gara centrală) și apoi să caut Pendeltåg-ul (trenul local), în fine, trebuia să ajung la campusul principal al Institutului Karolinska, la Nobel Forum, amfiteatrul unde se țin și conferințele prilejuite de premierea științifică cea mai înaltă, de data aceasta însă fiind vorba de o prelegere a celebrului profesor Rudolf Tanzi de la Harvard, despre care colaboratorul său, Ashley Bush, la fel de valoros de altfel, spunea ca este beyond everyone else. Rudi Tanzi ne-a rezumat ce se știa pe atunci despre peptidul amiloid, cel care se depune în creierul pacienților cu boala Alzheimer, fiind pentru mine primul contact cu cercetarea de primă mână din lume în acest domeniu, în care atunci aveam să încep să lucrez. La sfârșitul părții științifice s-a produs întâlnirea mea cu Maria, cu care am comunicat extrem de dificl din cauza problemelor de auz. A fost absolut penibil să o întreb după fiecare lucru spus «Sorry?», ea mirându-se pentru că din mesajele e-mail își făcuse o părere bună despre modul în care vorbeam engleza. Toate lucrurile au intrat în normal de luni, când m-am prezentat la lucru cu auzul revenit la normal.

Cele două societăți, română și suedeză, nu cred că aveau mare lucru în comun în 1999 (acum poate ne-am mai apropiat un pic, grație valorilor europene spre care tindem, dar Suedia este oricum o prezență aparte și în Europa de Vest). A trebuit să învăț să mă port după modelul suedez, măcar atât cât să nu deranjez. O problemă mare și pe care nu am reglat-o nici până la sfârșitul perioadei mele suedeze, 5 ani mai târziu, a fost aceea a vorbitului tare – suedezii vorbesc cu un nivel sonor redus – din fericire mă comparau cu italienii, ceea ce, din fericire, nu mă punea în inferioritate. Un alt lucru pe care mi-l aduc precis aminte este modul în care trebuia să ții ușa pentru cel care îți urma, la metrou sau la magazine spre exemplu, ceea ce în România nu se întâmpla niciodată aproape. Și nu se obișnuia să cedezi locul femeilor în mijloacele de transport în comun, asta pentru că ele nu se consideră mai slabe sau mai sensibile decât bărbații, ci egale.

La institut am cunoscut o lume minunată, pe care o intuiam parțial, însă mi-ar fi fost greu să mi-o imaginez de acasă pe de-a întregul. Aveam absolut toate condițiile pentru a lucra în liniște și a face performanță, deși unul dintre primele lucruri pe care le-am auzit discutându-se a fost finanțarea mult mai redusă decât a universităților americane, cu care Karolinska era (și este) în competiție în domeniile științei și al inovării. Aveam să aflu și eu, din ce în ce mai clar, că pe un subiect pe care suedezii aveau un doctorand, americanii aveau probabil zece. Asta nu însemna însă nimic, institutul era un spațiu excepțional, când am început să descopăr centrul de cercetare (Kliniskt Forskningscentrum, KFC), cu numărul inimaginabil (pentru mine) de laboratoare, cu bibliotecile întinse în care aveam acces la aproape orice resursă bibliografică din lume, simțeam cum îmi doream din ce în ce mai mult ca, într-o bună zi, să descopăr și eu ceva, să am și eu o contribuție cât de mică în cercetarea medicală. Lumea românească a cercetării avea câteva valori certe, însă nu se putea compara în nicio dimensiune cu ceea ce descopeream eu atunci.

Plecasem cu o bursă Tempus pentru trei luni. Ceea ce am făcut a fost să stau de dimineața până seara în laborator în fiecare zi, inclusiv în zilele libere. Mi-am rezervat un singur weekend pentru a vizita orașul. Oricum bani aveam puțini, cât să trăiesc, așa că tot la serviciu se întâmplau lucrurile cele mai spectaculoase. Timpul de experimente alterna cu timpul de lectură, aveam o energie uriașă pe atunci – deh, la cei 28 de ani. Am cunoscut oameni foarte interesanți și diverși în departament – primul care m-a ajutat a fost Nenad Bogdanovic, medic croat care ajunsese neuropatolog și șeful băncii de creier a institutului. A publicat sute de lucrări, l-am revăzut de curând și lucrează la Oslo. Copiii, care când ne-am cunoscut erau niște țânci, Marko și Darko, și-au terminat facultățile și sunt la casele lor. Nenad m-a învățat cum să mă comport cu toată lumea și cum să mă descurc în oraș. Angel rămâne și acum cel mai bun prieten al meu care nu e român, fiind un spaniol care s-a stabilit definitiv în Suedia. Cu el discutam detalii despre o tehnică absolut necesară pentru ce încercam să fac, Western blotting, și m-a ajutat foarte mult. În plus, prin el am ajuns să îmi iau prânzul cu toată gașca simpatică de spanioli din KFC.

Am lăsat în urmă modul de viață și comportamentul necesar pentru a supraviețui în România și am învățat să trăiesc simplu, după reguli clare, care dau tuturor confort și asigură calmul (în ani de zile nu am văzut doi suedezi certându-se cu adevărat, cel puțin în sensul în care ne certăm noi, românii). Trăiam pe atunci într-o garsonieră mică, mă simțeam în fiecare zi extraordinar, deși eram singur, grație speranțelor pe care mi le făceam. Mă gândeam aproape obsesiv la o proteină, mă gândeam la neuronii care mor în boala Alzheimer. Vorbeam în țară cu mama, de două ori pe săptămână, și cu iubita din vremea aceea, în funcție de cum mă activau amintirile și imaginația – uneori de două ori pe zi, alteori o dată pe săptămână. Mâncam dimineața un sandviș și o cafea, la prânz un alt sandviș și altă cafea, seara găteam ceva semipreparat – luam din supermarket cu reducere ce expira în aceeași zi. Era bine. Nu voi uita niciodată zilele lungi în care descopeream domenii întregi, cum ar fi neurologia comportamentală, și nu știam cum să îmi împart timpul între experimentele mele și aceste informații la care nu aveam acces în țară. Munceam, îmi imaginam, pluteam ca în vis, speram… Pot spune că în cele din urmă am reușit. Cu două săptămâni înainte de sfârșitul bursei am obținut rezultatele experimentale pe care cu toții le așteptau, ceea ce m-a calificat pentru etapa următoare. Bengt Winblad, șeful departamentului, a cerut ca tot eu să vin și din septembrie, pentru următoarele trei luni de bursă din program. Cam așa a debutat perioada suedeză a vieții mele…”

Text de Bogdan Ovidiu Popescu