“Filmul de Piatra” la Piatra Neamț: filmul unui festival văzut prin ochii unui voluntar 

Nu mă dau eu în vânt după voluntariat de obicei, și nu mă înțelegeți greșit, singurul motiv este lipsa de timp. Pe la începutul verii, citesc un e-mail de pe grupul facultății că se caută oameni pentru aftermovie la festivalul Filmul de Piatră. Mai auzisem eu de festival pe social-media, și, știind că urmează să am o vară grea, am zis să „give it a shot”, că ar putea fi o experiență interesantă.

Ediția de anul acesta a avut loc pe 25-28 august, așa că am avut la dispoziție o săptămână să-mi planific călătoria.

Norocul îmi surâde și găsesc pe o platformă online o mașină ce pleca joi dimineață la ora 7. Despre drumul până acolo nu pot să povestesc tare multe, toată noaptea dinainte (menționez că eram undeva la a 3-a noapte albă la momentul respectiv) mi-am petrecut-o pregătind aparatura, bagaj, ba mai mult, eram foarte aproape să-mi ratez mașina. Pornesc spre locul de întâlnire (pe drum am admirat răsăritul din oraș, care, în starea avansată de lipsă de somn, mi se parea fascinant) și ajung, mă întâlnesc cu șoferul, salut respectuos, mă urc în mașină și direct somn. Evident că drumurile noastre nu au contribuit la o odihna prea bună, dar măcar am dormit și eu puțin.

După-masă ajung în Piatra Neamț, domnul respectiv mă lasă undeva lângă o piață, și pe lângă asta se și grăbea cam tare. Eu, nici pe jumătate treaz, trebuia să ajung la cinema Dacia. Îl sun nedumerit pe profesorul meu de la facultate, care este și directorul festivalului, ca să aflu că ei sunt deja în ședință, și că trebuie să mă descurc. Caut frumos locația pe telefon și, cu ocazia asta, îmi dau seama și ce micuț este orașul de fapt, rezultatul fiind că am mers mai bine de jumătate de oraș în mai puțin de 15 minute pe jos.

Prima impresie a fost una călduroasă. Drăguț, îngrijit, cel puțin partea de centru, mai mult n-am prea apucat să văd. Cu siguranță nu se compară cu alte orașe mici de genul ăsta. În sfârșit, ajung și eu la cinema, agitație mare pe acolo, mă mai recunosc câteva persoane cu care vorbisem dinainte, câțiva voluntari, toți foarte prietenoși, cu zâmbetul pe buze. Eu tot ce așteptam era să mă scap odată de rucsacul de 30 de kilograme din spate, că la somn nu puteam spera până târziu în noapte.

Mă duc și eu înăuntru, evident că ședința era gata, îmi ridic și eu tricoul și brățara. Să înceapă introducerile. Toată lumea, deși puțin agitată cu organizarea, a fost foarte prietenoasă, și per total era un vibe foarte pozitiv, așa că nu a durat mult să uit și eu de oboseală și încordare și să mă destind. Am cunoscut pentru prima oară în persoană pe cei din echipa cu care urma să lucrez, s-a făcut o poza de grup cu toți voluntarii, și pot să zic că erau în număr mare, festivalul fiind organizat aproape în totalitate doar din voluntari. Iar asta mi se pare extraordinar, atâția oameni își alocă din timpul lor atâtea zile pentru a creea un eveniment atât de complex. După asta, am mers la apartamentul unde urma să stau pe perioada festivalului, să scap și eu într-un final de bagaj și să mă pregătesc de filmat.

La apartament, din nou, agitație mare, lume multă, bagaje peste tot, un pisoi tare drăguț care înveselea pe toată lumea. Aveam sentimentul acela pe care-l ai când ești copil și mergi într-o tabără, și chiar mi-era dor de așa ceva.

După o scurtă reîmprospătare, a venit și momentul „să trecem la treabă!”. Camera în brațe, geanta în spate, și am pornit spre prima zi din festival, ce s-a desfășurat la Curtea Domnească, în aer liber. Era o atmosferă foarte veselă, voluntarii erau în pline pregătiri, montau ecranul pentru proiecțiile în aer liber, aranjau scaunele, pregăteau diverse activități, făceau jocuri cu copiii, toată lumea își avea exact locul și „job-ul”, toți cu zâmbetul pe buze și tare prietenoși.

N-am să mai descriu în amănunt fiecare zi, în schimb vă invit cu drag să participați la ediția din 2017, fie spectator, fie voluntar, fie cu un film în competiție.

Ca să rezum pe scurt, Filmul de Piatra a însemnat 4 zile de proiecții de filme, cum ar fi Câini (regia: Bogdan Mirică), un thriller românesc cum nu s-a mai făcut până acum și care va apărea în cinematografe din 23 septembrie, documentarul Cinema mon Amour, despre salvarea cinematografului Dacia, evident, competiția de scurtmetraje, de care pot să zic că am rămas foarte impresionat, și țin pe această cale să felicit pe toată lumea care a participat. A însemnat 4 zile de distracție, de muncă, de oboseală, dar tipul acela plăcut, și muncă ce-o faci cu drag, nici nu ai cum altcumva. 4 zile de muzică, concerte, petreceri. 4 zile de discuții cu actori, regizori, producători. 4 zile în care primeai și dăruiai zâmbete.

Ultima zi de festival s-a petrecut integral „La caiace”, un loc mirific lângă lac. Din nou, multă lume, plimbări cu caiacul, recitare de poezii, muzică, filme, voie bună. S-ar putea spune multe, dar mă întind prea tare. A fost modul perfect de a-mi încheia vara, și de a-mi începe săptămâna, fiindcă totul a durat până luni dimineața, când am prins răsăritul la malul lacului. Best Monday morning ever!

La final, recomand încă o dată călduros pentru anul viitor să vă treceți acest eveniment în agendă, merită fiecare minut!

Text și video de David Eșanu. Fotografii: Ionuț Rusu