Cel mai important dintre momentele în care am luat-o de la zero e cel care a marcat revista pe care o conduceam: revista a fost la un pas de a fi închisă şi am avut la dispoziţie patru zile pentru a găsi un investitor.

Am vorbit despre asta în multe conferinţe pentru că erau multe lucruri pe care le-am învăţat atunci, dar ce mi-ar plăcea să ştie cât mai multă lume este legat de ce înseamnă să fii lider. La necaz, liderul trebuie să le dea confort celorlalţi, să fie un punct de sprijin pentru cei aflaţi ierarhic mai jos decât el, dar – în situaţii de criză – el nu are de ce să se agaţe pentru că nu mai e nimeni mai sus de el, în ierarhia companiei. Are doar mintea şi curajul lui (la vremea respectivă, eu mi-am găsit curajul plângând sub duș). Dar această poveste reprezintă doar unul dintre începuturile mele.

La 25 de ani am ajuns la concluzia că vreau să încerc şi altceva şi am plecat de la Europa FM, unde eram PR & Promotion Manager. Adică, şef la cel mai mare radio privat al momentului. Pentru mine a fost ceva natural să plec: voiam să încerc şi altceva. Chiar dacă, la momentul respectiv, habar n-aveam ce o să fac.

Părinţii mei au fost foarte dezamăgiţi de această decizie. Foarte. „Nu se cade să pleci de la un loc de muncă unde ai carte de muncă şi unde eşti bine văzută. Dintr-un loc de muncă bun se iese la pensie”, ziceau când voiau să mi se adreseze pentru că, o vreme, nu au vrut să mai vorbească cu mine.

Să vă povestesc cum a fost când mi-am dat demisia de la revista pe care mă străduisem să o ţin în viaţă căutându-i investitori în deadline-ul ucigaş de 4 zile?! După o discuţie – foarte paşnică, să nu credeţi că a fost cu sânge pe pereţi – care punea nişte valori pe masă, mi-am dat seama că nu pot dezvolta publicaţia în direcţia pe care o doresc (mult mai aproape de online) şi am anunţat publisherii că au la dispoziţie 30 de zile să aducă pe cineva care să mă înlocuiască.

Ca să mă exprim în felul în care credeam că urma să fie jurnalismul mi-am făcut blog, unde am făcut doar o parte din proiectele pe care le aveam în cap pentru revistă (n-aveam bani suficienţi), dar a fost sustenabil din primele luni.

Se întâmpla în 2011 şi oamenii îmi spuneau că sunt nebună pentru că nu pot să las o poziţie aşa de bună, de redactor-şef la revistă, ca să mă duc să fac… ce? – un blog?! Era atât de mult dispreţ în partea în care se rostea „un blog?!”, încât încă îmi aduc aminte tonul.

Am luat-o de multe ori de la zero şi n-am avut nicio teamă că nu voi avea ce să mănânc pentru că tot timpul am avut în minte: „Eu am ajuns până aici, fără nicio intervenţie, tot eu pot să merg mai departe, singură şi fără teamă. În plus, şi ceilalţi au tot un creieraş că şi mine. Iar dacă greşesc, învăţ şi fac mai bine dată viitoare”. Nu m-am gândit niciodată că nu voi reuşi. Pur şi simplu, nu m-am gândit.

Andreea Esca începe un nou proiect – A List – şi, pe vremea când eram la revistă, am prins şi începutul revistei pe care a condus-o. Îmi aduc aminte că le-am spus tuturor că revista va fi o superconcurenţă pentru toţi de pe piaţă pentru că Andreea e superperfecţionistă. Vedeam asta în concentrarea cu care prezintă ştirile în fiecare seară, concentrare care o face să fie impecabilă mereu.

Între timp ne-am şi cunoscut şi am avut timp să văd cât de mult munceşte (pun pariu că se încruntă la partea asta de text. Ghinion, asta e, tu m-ai pus să scriu!). Am un foarte mare respect pentru felul în care îşi face meseria şi, dacă va uitaţi la unul dintre interviurile pe care le face pentru Europa FM, oricare, veţi înţelege exact ce spun: e atentă la nevoile celui pe care-l intervievează, e foarte empatică, e incredibil de bine documentată şi nu se lasă, dar nu se lasă, până nu obţine ce e cel mai bun de la subiectul ei. Uneori, se lasă cu lacrimi. Plâng invitaţii de emoţie şi bucurie.

Într-una dintre emisiuni a avut-o invitată pe Oana Pellea care i-a povestit cum, pentru că era o adolescentă obraznică, mama ei a dat-o afară din casă şi-a lăsat-o să stea singură la poartă. Ştiam, dintr-o emisiune de Crăciun, tot la Europa FM, că şi Andreea avusese un episod asemănător pe la 5-6 ani.

99% dintre jurnalişti ar fi povestit o experienţă similară pentru a crea o legătură, pentru a destinde atmosfera, pentru… sunt multe motivaţii care ar fi putut exista.

Andreea a fost excepția. A ales să rămână concentrată pe povestea Oanei, să nu centreze nimic pe propria persoană. A fost de o generozitate pe care o întâlneşti rar în interviuri.

Acesta e doar un exemplu care îmi dă convingerea că A List o să fie o revistă de succes, pentru că nu va fi centrată pe ego-ul realizatorilor, ci pe nevoile celor care o parcurg. Sunt sigură că va fi despre generozitate, umor, despre cum să trăieşti frumos şi – da, asta e – despre cum să–ţi cheltui banii frumos şi deştept (pentru că asta facem noi, femeile, cheltuim banii pe care-i facem).

Aşa că baftă Andreei şi echipei! N-am nici cea mai mică îndoială că nu veţi fi foarte, foarte bune. O să fie mult mai provocator în online acum.

P.S.: Să ştiţi că nu o stalkeresc pe Andreea Esca. Ni s-au intersectat drumurile în proiectul Europa FM, unde ea a venit cu o emisiune de interviuri cam în acelaşi timp în care m-am întors eu să fac, din nou, PR şi ceva integrări online. Ocazie cu care mai spun ceva din ce am învăţat din a „o lua de la zero” de mai multe ori: decentă şi discreţia plecărilor sunt aur.

Tex de Cristina Bazavan. Foto: Alex Gâlmeanu