Intră, din 18 noiembrie, în cinematografe, Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Jude. În rolul protagonistului – Emanuel, cel care se internează la 20 de ani, în anul 1937, bolnav de tuberculoză osoasă, într-un sanatoriu de la malul mării – un actor tânăr, Lucian Teodor Rus, pe care îl veți descoperi în această toamnă și în cel mai nou teatru din București, Apollo 111, din Palatul Universul, unde se va juca nu peste mult timp spectacolul Ali: frica îți mănâncă sufletul, în regia aceluiași Jude. Până atunci, pornim la drum, pe urmele lui Max Blecher, ale cărui scrieri stau la baza Inimilor cicatrizate, într-o adaptare liberă, alături de actorul din rolul protagonistului. Vom afla astfel întâmplări din culisele unuia dintre cele mai așteptate filme românești ale toamnei și vom cunoaște un actor căruia nu îi place să vorbească despre el însuși, dar despre care suntem convinși că vom tot auzi vorbindu-se din această toamnă.

Lucian Teodor Rus, actor. Începutul
Dintre toate comorile lumii (bullshit), am ales actoria pentru că se spune despre meseria asta că nu o stăpânești niciodată. Și îmi convine scuza asta. Ce-i drept, nici pe mine nu mă stăpânesc. Nu știu de ce am ales asta. Mă veți vedea nestăpânit în filmul Inimi Cicatrizate, adaptare liberă după opera lui Max Blecher, regizat de Radu Jude, al cărui producător este Ada Solomon și încă nu știu cum voi fi în Ali: frica îți mănâncă sufletul, spectacol regizat de același Radu Jude, la Teatrul Apollo 111, care va fi inaugurat în Palatul Universul din București în această lună. Iar Liliana Ghiță, în rol principal, e delicioasă!

O călătorie cinematografică: Inimi cicatrizate
Dacă aș începe să povestesc amintirile de la filmări, vei avea impresia unui concediu de odihnă. Asta pentru că am stat întins în pat mai tot timpul. De altfel, tot din aceeași cauză, nu prea vedeam mare lucru. Aș putea descrie cu ușurință tavanul sanatoriului din Eforie. În plus, fie că repetam sau filmam, eram pe set, așa că amintirile mele vor coincide cu cele pe care spectatorii le vor avea odată cu lansarea filmului în cinematografe. S-ar putea să-mi mai aduc aminte textul. Dar m-am detașat de acea experiență. A trebuit. Tocmai pentru că a fost extrem de puternică. E ciudat că revine asupra mea.

Dar sunt foarte încântat că am avut șansa de a debuta în acest film, bazat pe un scenariu de care am fost fascinat de la prima probă de casting. Și de a lucra cu acea echipă. În primele zile de filmare, pus în fața faptului, mi s-a făcut frică. Rău de tot. Dar n-am spus nimănui. Totul era atât de bine pus la punct încât tot ce îmi doream era să nu dezamăgesc, să nu fiu eu cel care o dă în bară. N-aș îndrăzni să-l descriu pe Emanuel, alter-ego-ul lui Max Blecher. Cred că filmul o face foarte bine. E un tânăr care se internează într-un sanatoriu pe malul mării în urma diagnosticării cu Morbul lui Pott – o formă de tuberculoză osoasă. Și decide să se transforme-ntr-un prinț. Nu, nu-i adevărat. Într-un prinț al tuberculozei spinale…

O altă călătorie ca în filme
Mă bucur că am ajuns la Film Fest Gent. Am întâlnit un oraș minunat și oameni la fel de minunați. Îmi lipsește harul de a povesti mai romanțat, așa că te rog să mă crezi pe cuvânt.

Prima călătorie din viața ta
Un eșec total. Eram la grădiniță și sora mea urma să meargă într-o excursie în munții Bucegi. Am insistat să mă ia și pe mine. Nu că mi-ar fi păsat mie de munți, dar eram curios cum sunt copiii mai mari. N-am avut ocazia să-i cunosc, din cauză că în prima noapte am făcut pe mine, iar pe urmă nu m-a mai băgat nimeni în seamă.

O escapadă culturală în Europa (în care ai fost sau la care visezi)
O escapadă în Berlin sună bine.

O întâmplare mai puţin obişnuită
Faptul că eu, un no name cu pretenții de actor, am jucat rolul principal în noul film al lui Radu Jude. Deci se poate.

O destinație inspirată din filme

Ce mă mai inspiră domnul Mekas (n.r.: cineastul Jonas Mekas, considerat părintele cinema-ului american de avangardă) să văd New York-ul…

Un city break memorabil
Gent, Belgia.

O întâlnire specială
Au fost mai multe. Din păcate, ultima a avut loc săptămâna trecută. Până data viitoare, hand me a towel I’m dirty dancing by myself. Pe plan profesional, cred că nici nu e nevoie să menționez.

Timp liber în Bucureşti sau ce îți place să faci când nu trebuie să faci nimic
Când nu trebuie să fac nimic, nu fac nimic. Demn de menționat. Nu am hobby-uri. După ce am terminat filmările, poate ca urmare a faptului că am petrecut atât de mult timp întins, am simțit nevoia de a mă mișca, de a face sport. Pe urmă, a urmat o perioadă în care nu reușeam să iau o hotărâre în privința înfățișării mele. Deși aproape că mi-a plăcut să fiu anorexic. Am încercat să-mi dezvolt masa musculară. Dar de la un punct începusem să refuz cantitățile necesare de mâncare. Așa că m-am potolit. Aș face-o, în schimb, pentru un rol. E clar că viața mea e profund neinteresantă. Dar ce bine că există scormoneala asta numită actorie! În urma unui Q&A, o persoană din public a venit să-mi spună că n-o să ajung vedetă din cauză că nu-mi place să vorbesc despre mine. Aia e, n-o s-ajung vedetă. Mă bucur dacă-mi iese să fiu actor. Locuri preferate din București? Momentan, Apollo 111.

Cafeneaua preferată din întreaga lume
Când locuiam în Cluj, îmi plăcea să merg în Insomnia.

O călătorie în lumea lui Max Blecher
În primul rând, vă recomand să citiți Întâmplări în irealitatea imediată. A fost și este una din cărțile mele preferate. N-o să mă creadă nimeni, o să spuneți că am făcut această afirmație ca să dea bine în contextul filmului. Nu contează asta, dar cartea chiar merită citită. Deocamdată, aș aduce în discuție o frază de care am fost foarte intrigat pe tot parcursul experienței: toată realitatea contribuie câteodată la romantismul și propria ei falsificare până la artificialitate. Putem să discutăm mai multe după ce filmul va fi lansat. Nu vreau să influențez felul spectatorilor de a-l recepta. Iar pentru cei interesați, Doris Mironescu are un volum care cuprinde biografia lui Blecher.

Recomandarea actorului: un festival de teatru sau de film
Eu sunt în situația în care încerc să nu mă fac de râs pe unde merg, așa că nu cred că problema poate fi pusă așa.

Foto: Lucien Samaha