… care a plecat cândva din Balș și dintr-o Oltenie idilică din care încă își amintește pâinea coaptă pe vatră sau sârbele bătute pe ulițe, ajungând să colinde lumea cu teatrul său, ce avea să-l poarte până în America, la prestigiosul The Actors Studio, în forfota New York-ului, unde avea să creeze spectacolul Homo Americanus, pe care astăzi îl joacă la Green Hours. Și tot teatrul l-a dus în Rusia, tocmai la un festival din Siberia, și țara aceea infinită a traversat-o cu Transiberianul. Și tot pentru un festival a ajuns și în India și acolo i-a trecut prin gând să-și rătăcească pașaportul și să nu se se mai întoarcă niciodată. A fost la Lisabona, orașul-port unde vinul ține loc de apă, și în Spania, pe urmele lui Salvador Dalí. Dar unde nu a fost! Odată a jucat teatru într-un sat uitat din Delta Dunării. Bucureștiul l-a descoperit la pas, hălăduind pe străduțe ca Puțul cu Plopi sau aiurea, ziua sau noaptea… Dacă toate acestea vă spun ceva și vreți să auziți mai multe, treceți pe la Green, acolo îl veți întâlni pe Homo Americanus și veți afla, astfel, toată povestea. Sau atât cât se știe, deocamdată, din ea…

Amintiri din satul bunicilor. Sau o vacanță de altădată

Sunt născut în Oltenia mirifică, undeva între Olt și Jiu, într-un orășel de provincie care i-a livrat întâi pe Petre Pandrea și Mihail Drumeș, iar acum pe mine (râde). Copilăria prelungită mi-am petrecut-o chiar într-un sat pe Valea Jiului. Veri prelungite, miriști nesfârșite, miros de fânețuri, animale prietene pe viață, seri parfumate, pâine pe vatră, ouă în cuptor, lemne trosnind, șosete împletite, lână la scărmănat, după-amieze încremenite în timp, fete morganatice născute pe ulițele prăfuite, unchieși nebărbieriți duhnind a mahoarcă și zaibăr, idile utopice cu fete de oraș venite la bunici, tăiatul cocenilor, baloții de paie, furatul de cireșe – încă se practică de la Creangă încoace, picioarele desculțe tăbăcite de praf, focurile de Bobotează, vocile hodorogite din biserică, frica de cimitir, fanfara satului, îngrămădelile duminicale din târg, haine apretate de Bâlciul de Sfânta Maria Mică și Mare, scăldatul în Jiu, adunatul lemnelor din zăvoi, prinsul peștilor cu mâna de pe la rădăcini, somnul prin fânul din coșare, pierderea prietenului porc cu fiecare Crăciun, miros de mărgăritare, miile de găleți de apă scoase cu ciutura din fântână, bărbieritul ritualic cu lama în prispă, somnul cu mâțele și aventurile așa-zise vânătorești cu Ursu – câinele casei, explorarea satelor vecine, spaima cucuvelelor, rugăciunile de seară, muzica populară ca imn național, sârbe bătute-n pământul prăfuit, călușul șamanic, mâncatul cu mâna în zori de zi, împărțitul de pomeni și dragoste infinită!

O destinație: America

Am debarcat în America în 2014, odată cu invitația primită de a participa în doua festivaluri de teatru contemporan. În New York și Washington DC. Am luat viza pe 10 ani. Cu peripeții. Și gata, am zburat pentru trei săptămâni. A fost un șoc. De cultură, de ritm, de limbă… Vorbesc de New York – acest Babilon contemporan. Unde întâlnești 160 de naționalități, unde auzi toate limbile pământului, unde vezi toate tipologiile umane și sunt acceptate toate aparițiile. Acest Centru Zero al artelor de toate genurile: muzică, pictură, teatru, dans, film, performing. Această Mecca a banilor și economiilor mondiale, unde vortexul economic înghite mai multe destine umane și scoate mai mulți bani. Orașul care nu doarme niciodată și unde sunetul de fond e legat de imaginea lui. Acest Axis Mundi care n-are treabă cu transcendentul și care totodată acceptă toate religiile. Acest l’ombelico del mundo în care te simți capabil să-ți împlinești visele și unde e posibil să uiți de ce ai venit acolo.

America (New York) fascinează prin diversitate și prin libertate (deși controlată ascuns). E un loc pe pământ unde ai senzația ca s-au adunat toate din toate lumile: mâncărurile, limbile, culorile, mirosurile… E ceva ce te cucerește în tot amalgamul ăsta universal care, cumva, este în antiteză cu o pe atât de mare însingurare pe care o întâlnești tocmai în inima lui.

New York e de vizitat. E un must. Ca artist, ca turist, ca homo curiosity… Dar pentru mine n-a fost un loc unde să vreau să trăiesc.

Un spectacol: Homo Americanus

Homo Americanus e născut din experiența mea americană. E un spectacol, creat pe durata bursei pe care am avut-o la Actors Studio (timp de doi ani), ce vorbește despre condiția artistului, despre Om și visele lui – mai mari, mai mici, mai frumoase, mai puțin frumoase, după cum e fiecare dinte noi. Este un spectacol despre căutare și bucuria de a fi, despre dans și trăire prin dans, despre curaj și înfruntarea șabloanelor, despre a face ceea ce îți place și de a fi tu însuți!

O altă destinație: Rusia

Rusia – Siberia. Eram invitați la Festivalul Internațional al Teatrului Tânăr din Omsk. Am zburat cu avionul în inima Siberiei, nici nu știam unde mergem exact. Era un festival concurs. Am văzut unele dintre cele mai bune spectacole de teatru din viața mea. Și noi am fost buni. Am simțit asta din dragostea cu care ne-au înconjurat după reprezentații. Toate lumea: de la plasatoare la directori și regizori. Deși nu ne înțelegeam – ei nu vorbeau engleză, eu o ciripeam pe rusește – am prins curaj și am cerut ca întoarcerea la Moscova să fie cu Transiberianul. Asta e frumos în Rusia. Am primit ce am cerut drept mulțumire și apreciere din partea festivalului.

Da, trei zile și trei nopti cu Transiberianul… Nu e puțin și nici mult (ținând cont că o călătorie plină durează undeva pe la zece zile). Ei bine, a fost una dintre cele mai tari experiențe din viața mea. Viața în tren (zi și noapte), gările unde ne opream, imaginile-film de pe geam pe geam. E adevărat, prietenul meu și tehnicianul spectacolului s-a plictisit groaznic. Dar…

* mestecenii ăia în viteză – ca niște siluete fosforescente – te hipnotizau / sătucele lor îngrădite cu cel mult zece case și viața pe care mi-o imaginam acolo / bisericile a căror turle aurite ieșeau de nicăieri în mijlocul pustiei sau pădurilor;

* gările unde poposeam câte două-trei ore ca să ne dezmorțim și ne aștepta babușca cu mâncare caldă, ținută în cărucioare de copil acoperite cu pături groase, să nu se răcească (cartofi copți cu unt și nenumărate mirodenii locale). Asta era așteptarea lor: turiști care să le cumpere și guste bunătățile simple.

* viața în tren: oamenii care se perindau, cu care legai prietenii… Era o viață la nivel micro, dar și o mini-societate cu toate exponatele reprezentative: boieri, hoți, turiști, curioși, artiști, curve, polițiști…

Prima călătorie din viața ta

Spania, cu destinația Cadaqués – orașul de naștere și vacanță al lui Salvador Dalí. Eu eram în perioada suprarealistă, dar locul acesta chiar e rupt de lume, de Spania, un târgușor-port la mare, cu casele albe, cu bărcile de pescari și cu o opțiune specială: să poți opri timpul în loc. E atât de incredibil locul acela, încât înțelegi foarte bine de ce omul acela „nebun întru arta sa” se retrăgea acasă.

Un oraș din Europa care îți place pentru cultura lui

Lisabona, pentru că acolo „se termină Uniunea Europeană” și începe America Latină. Cultura Lisabonei este aceea a unui oraș-port la ocean: unde mâncarea sare din apă pe farfurie (peștii de toate felurile), unde vinul înlocuiește apa fără urmă de sete, unde muzica se aude aproape la fiecare colț sau bar, unde se zâmbește mult, așa ca soarele, ca vântul care nu-ți lasă coafura să reziste. Unde dolce far niente și viața cu micile ei plăceri sunt puse mai presus de grijile cotidiene…

Unde duce teatrul. O călătorie memorabilă provocată de un spectacol

Cu teatrul am călătorit foarte mult. Căci limbajului pieselor create de noi în Compania noastră de Teatru „Two of Us” este unul universal: o combinație dramatică între teatru, dans, balet, mișcare scenică, step. Un limbaj teatral pe care l-am învățat și moștenit de la Dan Puric. Pe care apoi ni l-am personalizat după forma noastră.

O călătorie și experiență memorabilă în acest sens a pornit de la întrebarea: „Se poate face Teatru oriunde?” – un proiect lansat de TVR Cultural. Noi am răspuns provocării și am plecat spre o destinație a acelui „oriunde”: Caraorman / Delta Dunării, România. Un loc uitat de societate, dar și de cultură. Un sat situat la capătul unui canal al Dunării, cu 200 de locuitori, cu 8 copii în tot satul, cu o școală ne-școală, fără acces la tehnologiile normale (internet și celelalte), cu Oficiul Poștal închis pe vecie, unde iarna se intra într-un fel de hibernare, căci nimic și nimeni nu mai ajunge pe aceste meleaguri (decât în cazuri de urgență cu elicopterul).

Prezentam spectacolul nostru mult plimbat pe afară, prin festivaluri internaționale, „Doi dintre Noi”, pe scena Căminului Cultural din Caraorman. Impropriu spus cămin cultural. Într-o Românie uitată, a trebuit să improvizăm și să ridicăm o scenă pentru un spectacol de teatru. Deși inițial ne gândeam că ar fi fost frumos să jucăm pe dunele din apropiere, să ne instalăm micul decor acolo sus, am renunțat și am intrat în „Căminul Artelor”. A fost o provocare. Ultimul eveniment de acolo avusese loc cu vreo 30 ani în urmă. Acum veneam noi să facem un spectacol non-verbal. Am muncit la propriu: de la bătut cuie și măturat la întins frânghii, pus pereți falși, porți împrumutate de la vecini…. Și cu un singur reflector am făcut spectacolul. Cea mai mare recompensă, cel mai mare premiu din viața noastră a fost de la publicul acela pur. Oamenii aceia care au venit, și au venit toți (era un fel de revelion pentru ei, în mijlocul verii), cu sufletul curat. Fără pervertiri artistice-stilistice, fără niciun fel de așteptări. Pur și simplu, s-au adus pe ei. Rar ai o așa șansă – de un astfel de public. Au înțeles tot, au descifrat tot, au imaginat mai mult decât ne-am fi gândit noi. A fost o adevărată provocare, un pariu și o mare fericire.

TVR a filmat tot și a făcut un documentar despre acest proiect. Filmul a câștigat Premiul TVR Cultural pentru „Theatre-verite” și Premiul UCIN. Deci, da! Se poate face teatru oriunde!

O întâmplare mai puțin obișnuită

India – Festivalul de Teatru Internațional ITFOK, din Kerala, în sudul Indiei. Cu avionul am aterizat în mijlocul junglei, unde se tăiaseră palmierii pentru a face loc unei piste direct pe pământul denivelat. La controlul bagajelor, au vrut să ne confiște video-proiectorul, nu era voie cu electronice în zona aia… În fine, străzi, ricșe, vaci în milocul străzii, circulație haotică, gură și strigăte în loc de claxoane și, în rest, oameni fericiți, în pace, zâmbitori.

După vreo 30 minute de airport shuttle prin junglă, am ajuns în Oraș. Când am dat colțul după o curbă, am rămas bouche bée… Afișul festivalului era cu imaginea noastră mare cât o casă – imensă. Nu te aștepți la așa ceva. Tu, cel mai mare din Junglă.

Am ajuns la scenă și am și început instalarea decorului și partea de set-up tehnic. Eram cumva așteptați ca invitați. Ne miram și noi de ce trăiam… A venit momentul spectacolului. O sală de vreo 800 locuri plină ochi, cu oameni cățărați pe geamuri, până pe la etajul 2. Era lume și afară. Suită pe acoperișurile de mașini (ca-n poze) ca să vadă înăuntru. Uși și geamuri deschise larg! Și din cauza climei tropicală, era foarte cald. În timpul spectacolului au dat drumul la ventilație – ei bine, ventilația era făcută cu vreo patru elice uriașe de avion, care când au început au făcut un adevărat tsunami pentru decorul nostru care zbura în sus și jos. Tot, recuzita, hainele noastre, fundalul… Mai joacă tu – dacă te ține! (râde). A fost o nebunie.

Ce credeți!? Am obținut Premiul Publicului! Un public atât de nativ artistic! Cânta, dansa, făcea poezii la tot pasul… Sărbătoreau viața prin artă. Asta a fost: India – Kerala – Thrissur. La sfârșitul întregii călătorii, simțeam că e singurul loc unde am vrut să-mi rătăcesc pașaportul și să rămân pentru totdeauna acolo.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Puțul cu Plopi – e prin București. Nu mai are nici puț și nici plopi. Nu-i știu istoria. Nici nu mă prea interesează. Îmi place să o „scriu” eu pe a mea. Îmi place să-mi imaginez povești de viață, plecând de la arhitectura caselor de pe stradă, de la oamenii zăriți fugar la ferestre, de la luminile aprinse sau stinse, de la vocile în surdină auzite sau bănuite dincolo de pereți… E o stradă pe care am botezat-o în mintea mea Barcelona. Îmi zic: „O luăm pe Barcelona!” Și e o stradă unde obișnuiesc să mă așez pe bordură, să-mi iau o bere și o plăcintă și să văd timpul!

Dar da, Bucureștiul abundă în astfel de străduțe. Încercați să-l vedeți noaptea. Luminile felinarelor au efect. Pe jos sau pe bicicletă. E misterios, e parfumat și e plin de povești de viață. Ce bine că e așa! Nu e deloc septic. Aproape că e ca o carte deschisă. Mor după el. Așa l-am și descoperit: la pas, rătăcindu-mă și regăsindu-mă pe mine prin el. Îmi place să-mi scot gândurile la plimbare și să nu le țin în lesă. Le dau drumul să hălăduiască pe aceste srăduțe. Și nu-mi fac griji că gândurile-mi o iau razna, căci știu drumul înapoi acasă. București (te) inspiră viața!

Timp liber în București sau ce faci atunci când nu ai nimic de făcut

Acest dolce far niente e foarte important în viața mea. Cred că face parte din structura mea. Și nu-mi neg această latură a frivolului, a căscatului ochii pe pereții caselor din București, a plimbatului cu capul în nori, a daydreaming-ului dus la rang de viciu!

Bucure;tiul l-am descoperit la pas. Chiar din prima seară când am ajuns aici, venind la facultate acum mulți ani, am ieșit la o plimbare. Și m-am rătăcit! La propriu. Am umblat pe străzi vreo trei ore, singur, și nu mai știam drumul înapoi. Am sfârșit pe la două noaptea întrebând rarii trecători cum să mă întorc la cămin… De atunci, tot la pas mă preumblu prin București. Și mai nou am descoperit plimbările noaptea, dincolo de miezul nopții, cu bicicleta. E minunat. Respiră altfel orașul și viața! Îmi plac străzile cu case, cu ne-blocuri, ne-mallurile, bodegile de cartier vechi cu oameni locali. Să fii proudly independent în zona de teatru – performing în România te costă cumva! Mai mult, timpul liber costă, dar merită din plin! Așa că mi-l umplu cu zâmbete, mici plăceri, bucurii: un film , un spectacol de teatru, un vin rece pe acoperișul fierbinte… (râde)

Foto: Arhiva personală