Vacanțele de vară de-altădată

Verile erau lungi, începeau odată cu vacanța de vară, sunt 20 de ani de atunci, când, cu câteva genți burdușite cu haine și cărți, deschideam poarta grea a casei bunicii, dintr-un sat de câmpie, și nu mai plecam până când nu venea toamna. Poate doar pentru vreo săptămână rătăcită pe drumuri de munte, dar călătoriile acelea în care mă luau uneori părinții aproape că mi s-au șters din memorie, iar vacanțele mele de copil sunt mai ales zilele însorite pe care le petreceam, an după an, la țară.

Aici mi-am citit mare parte dintre cărțile copilăriei, de la Singur pe lume, la Cuore, și La Medeleni, și îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri diminețile acelea în care stăteam pe pragul casei sau pe prispa înconjurată de viță de vie, citind până la orele prânzului. Mesele erau alte atracții, pentru că totul era pregătit din legume proaspăt culese din grădină – supele de roșii, tigăile cu dovlecei. Uneori adunam fructe și bunica (singurul om din lume în stare să îndeplinească orice moft) pregătea felurite compoturi, cărora ea le spunea orșavă și pe care le mâncam în aceeași zi, după ce le ținea câteva ore la rece.

Și deși satul era cât se poate de banal, noi, copiii – și eram mulți pe vremea aceea, căci toți veneam la țară în vacanțe – nu ne plictiseam niciodată. Aveam tot felul de jocuri, care între timp s-au uitat, dar noi ne adunam pe ulițe și jucam șotronul, țurca, rațele și vânătorii, iar când se lăsa seara treceam la de-a v-ați ascunselea.

În după-amiezele toride, coboram la râul de care ne despărțeau doar câteva case și căruia îi spuneam gârla și acolo, în gârlă, ne bălăceam până înspre seară, plecam în expediții în apele murdare, căutam comori, ne construiam la mal castele de nisip pe care apoi trebuia să le păzim, pentru a nu fi cucerite de alte grupuri de copii. Îmi plăcea râul îngust încă de când eram foarte mică și obișnuiam să cobor pe mal cu o mătușă bătrână de-a bunicului meu. Baba Dida era atât de bătrână, încât singura ei ocupație mai putea fi doar să păzească puii de gâscă. Tare mult îi mai plăceau bobocii aceia, cum le spunea ea, și pe care îi însemna an de an cu o vopsea stridentă, ca să-i recunoască în cazul în care s-ar fi amestecat cu alte cârduri de gâște. Mie nu mi-au plăcut niciodată gâștele, dar adoram să îi țin companie pe malul râului, pentru că baba Dida știa tot felul de povești și avea și harul de a le spune. Poveștile ei aveau umor și mai și sunau ca și când ar fi fost de pe altă lume, fiindcă baba prinsese niște vremuri din care nu mai rămăsese mai nimic.

În alte după-amieze, când baba Dida deja nu mai era, ne cățăram în pomii de la marginea șoselei și, ascunși printre frunze, aruncam cu corcodușe sau prune în baticele femeilor sau în pălăriile bărbaților care se întâmpla să treacă pe acolo, și nu era deloc frumos ce făceam, dar o dată am trăit toate astea. Iar când oboseam de atâta căldură, ne ascundeam în casele acelea vagon, mereu răcoroase, umbrite de pomi fructiferi sau de viță de vie, și citeam tot felul de cărți și de reviste de muzici – ce se găseau pe atunci – Popcorn sau Bravo. Și tot noi, copiii lăsați acasă, trebuia să avem grijă să nu moară de sete puii de găină de care, însă, de cele mai multe ori uitam și abia spre seară, când așteptam întoarcerea bătrânilor de la muncile câmpului, ne aminteam și le puneam degrabă câte o cană de apă.

Noi, copiii, rar mergeam pe câmp, iar acolo ne plăceau mai ales colibele din care se păzeau pepenii, acele covergi înguste și întunecoase, în care încăpea doar un pat, și ne mai plăceau întoarcerile în sat în vârful căruțelor încărcate cu fân sau porumb, la vremea culesului.

Din vacanțele la țară mai țin minte tot felul de peripeții, cum intram în curțile vecinilor fără copii, la furat de pere sau de smochine, cum îl urmăream pe Omul Negru prin sat – un nebun acoperit din cap până-n picioare de funingine, despre care se spunea că ar dormi în sobă, cum priveam pe ascuns poiana în care vară de vară veneau țiganii costorari, cu căruțele lor cu coviltire, iar seara făceau focul în jurul căruia cântau și dansau. Uneori, seara, ne mai adunam la vreo poartă și jucam până târziu în noapte flori, filme, fete sau băieți, și acum îmi dau seama că jocurile noastre trebuie să-i pară unui copil de azi destul de imbecile, jocuri din epoca de piatră, însă pe noi, copiii lipsiți de pretenții ai anilor nouăzeci, ne distrau destul de bine. Și mai era și parcul satului, care pe atunci nu era deloc amenajat, și unde ne stabileam adesea cartierul general, căci casele noastre erau chiar lângă parc și nu mulți copii aveau norocul ăsta. Parcul însemna un monument al eroilor, pe treptele căruia ne cocoțam ca pe o scenă, trei bănci de lemn fără spătar și o întindere de ciulini printre care alergam în jocurile noastre. La marginea parcului, coborai într-un gang care ne apărea ca un tunel periculos, în care arareori ne avântam. Eram, totuși, niște copii cuminți.

Însă cea mai mare pățanie a fost în vara aceea când treceam într-a șasea și o furtună îngrozitoare a inundat satul. Apa cobora șuvoaie dinspre deal, cum ziceau țăranii, măturând în cale tot ce prindea, și nu s-a oprit până în vale, când s-a vărsat în gârlă. În după-amiaza aceea, bătrânele alergau cu fustele ridicate să adune de prin curți puii de găină, pentru a-i salva, însă mulți pui au murit atunci. Șoseaua se crăpase, apa intrase în beciurile caselor, mașini de pompieri traversau satul și din cel mai apropiat oraș au venit în zilele următoare câteva ambulanțe cu vaccinuri. În vara aceea, n-am mai avut voie să bem apă din fântâni.

Mașina de cusut a bunicii

Trei sate mai încolo, erau ceilalți bunici, din partea tatălui. Îi vizitam mai rar și pentru perioade mai scurte de timp, însă și vizitele acelea mi-au rămas în minte, căci bunicul avea parcă în fiecare vară un alt cal pe care-l înhăma la căruță și ne plimbam așa pe ulițe, în drum spre terenul de la câmp plantat cu pepeni. Când am mai crescut, iar bunicul a mai îmbătrânit, a renunțat la cal și și-a luat un măgar, cu care însă nu prea avea răbdare și adesea îl lovea, pentru că mergea prea încet, deși altfel îl îngrijea cu mare atenție. În fiecare dimineață, când se lumina, bunicul mătura curtea, apoi uneori adunam împreună corcodușele și prunele care cădeau din pomi, și le strângeam în cazanul de țuică. Dar, de obicei, făcea asta singur. Bunica pregătea cele mai bune mâncăruri și încă nu am întâlnit pe nimeni care să gătească mai bine decât ea, fie că făcea o simplă omletă, faimoasele ei ciorbe, orez cu legume, budincă, pâine azimă, scoverzi sau cozonac. Și mai avea ceva care îi dădea mare farmec: era croitoreasă. În camera ei, lângă pick-up-ul cu discuri de Maria Tănase, își avea mașina de cusut la care se așeza de obicei după-amiaza și lucra pedalând neîntrerupt și spunându-ne, mie și surorii mele, felurite povești – de obicei, amintiri din copilăria ei, cum era aceea de când se măritase sora ei, tușica, și atunci merseseră cu trăsura traversând podul de peste gârlă, până în celălalt sat, de unde era ginerele, sau amintiri din copilăria tatălui meu – cum o dată se tăiase într-o sapă, iar bunicul îi dăduse o mamă de bătaie zdravănă. Altădată, ne spunea basme adevărate, pe care pretindea că le știe de la străbunicul ei.

Din după-amiezele acelea păstram toate istorisirile bunicii (care rămâne pentru mine și cel mai neîntrecut povestitor al familiei), la fel cum păstram și toate acele petice care rămâneau de la rochiile pe care le făcea. Când materialul rămas era suficient de mare, ne încropea mie și surorii mele câte o fustă extrem de scurtă sau câte o bluză de vară. Oricum, aveam grijă să nu ajungem la țară fără materialele din care să ne croiască și nouă câte ceva. Când am crescut, a încercat să ne învețe să tragem la mașină, cuiva trebuie să-i rămână moștenire mașina de cusut, spunea, însă eu nu reușeam deloc să-mi sincronizez mâinile și picioarele pentru a coase ceva. Mai pricepută se dovedise a fi sora mea, însă departe de a moșteni talentul bunicii, ceea ce face ca azi mașina de cusut să fie doar un obiect de decor uitat într-o casă nelocuită. Căci azi, în casele acestea de la țară, nu mai locuiește nimeni. E mult de când nu mi-am mai petrecut acolo nicio vacanță de vară.