#MeToo – Adună-ți curaj să-ți spui povestea! Contează!

Când povestesc că, recent, un tip pe care nu-l cunosc şi cu care n-am vorbit vreodată a considerat că e o idee bună să îmi trimită pe Facebook o poză cu penisul lui, când povestesc că nu mai merg cu taxi luat de pe stradă de când odată, noaptea, în centrul Bucureştiului, un şofer mi-a propus să mă ducă el „într-un loc frumos” înainte să mă ducă acasă, când povestesc că un bărbat de 80+ ani s-a aşezat lângă mine în autobuz ca să poată să îmi ridice fusta şi că apoi a început să zbiere din toţi rărunchii că sunt „curvă” când m-am ridicat şi am plecat de lângă el, când povestesc că un străin de pe stradă a crezut că e în regulă să mă ia în braţe şi să mă treacă pe trotuarul celălalt, sau că un alt tip şi-a lipit mâinile de sânii mei când a trecut prin dreptul meu la trecerea de pietoni, când povestesc că aproape că nu există zi să ies din casă fără să mă lovesc de câte o formă de hărţuire sexuală, oricât de subtilă ar fi ea, reacţia e, în general, „ehh, mda, din păcate asta e, se-ntâmplă…”. Da! Exact! Asta şi e problema – că se întâmplă!

Dacă întrebi în jurul tău, nu cred că ai să poţi da peste vreo femeie sau fată (da, am zis fată, pentru că eu una aveam în jur de 12 sau 13 ani când m-a pipăit un necunoscut în autobuz) care să nu se fi confruntat cu vreun soi de hărţuire sexuală – în orice formă a lui – de la cazuri de viol şi până la cazurile cumva deja „banale” în care un tip strigă după tine pe stradă tot soiul de apelative, ori scurte relatări, în câteva cuvinte, din seria „ce ţi-aş face”. Cazurile de viol, deşi există încă uluitor de multe care nu sunt luate în serios nici măcar azi, în 2017, când ne batem cu pumnii în piept că am eradicat inegalitatea dintre sexe, reuşesc, totuşi, cu chiu-cu-vai, prin gravitatea lor, să atragă atenţia astfel încât să transmită măcar UNEI singure persoane de pe lumea asta care nu luase până atunci în seamă astfel de întâmplări faptul că „hei, nu e ok ce se întâmplă, poate ar trebui să fac cumva să motivez măcar o altă persoană să considere că nu e ok să se întâmple asta”. Piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, puţin câte puţin.

Dar ce facem cu problema cazurilor de hărţuire sexuală care nu au o rezonanţă atât de puternică. Cazurile în care nu păţeşti nimic – fizic!!! – pentru că tipul pe lângă care treci îţi strigă un „hei, ce faci, frumoaso, îmi place cum îţi stau blugii!” intră la categoria „banalităţi enervante care se întâmplă în viaţa de zi cu zi.”

Un scurt search pe Google arată că undeva între 64 – 88 % dintre violuri rămân neraportate. Este vorba despre violuri aici. Cea mai puternică şi mai violentă formă de asalt sexual. Aşadar, cum rămâne cu hărţuirile minore – bărbaţii care îţi pipăie fundul în RATB sau îşi lipesc erecţiile de tine când stai înghesuită în metrou la ora de vârf, bărbaţii care te urmăresc zeci de metri pe stradă ţinând câte un speech menit să te convingă să le dai numărul tău de telefon – cu chestiile astea care nu îţi pun în pericol viaţa, dar care îți pot pune în pericol sănătatea psihică, și care li se întâmplă aproape tuturor femeilor, de orice vârstă, tot timpul, cum rămâne? Pentru ele nici măcar nu există cifre legat de estimarea eşuărilor în raportare. Pentru că nu prea le raportează nimeni.

Harvey Weinstein, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi -până de curând- producători de filme de la Hollywood, cu relaţii adânc împământenite nu numai în cinematografie, ci şi în artă, modă şi industria muzicală, a fost acuzat recent de un număr încă în creştere de femei că s-a folosit de influenţa lui în diverse contexte de hărţuire sexuală. Primele indicii au fost publicate sub forma unei suite de articole de investigaţie în New York Times. Acuzaţiile aduse lui Weinstein gravitau, iniţial, în jurul ideii de folosire a puterii sale imense de influenţă pentru a intimida femei – de pildă, actriţe care se vedeau nevoite să poarte la premierele filmelor, rochii create de soţia lui Harvey, Georgina Chapman, care este co-designerul şi co-proprietara brandului Marchesa. Multă vreme nu l-a raportat nimeni pe Harvey. Pentru că mentalitatea era – ȘI ÎNCĂ ESTE – că deşi era clar greşit ce făcea el, existau alte cazuri mai grave pe care le-au păţit alte femei, în alte contexte, cu alţi bărbaţi, aşa că raportarea unui caz în care o femeie a fost manipulată să poarte o rochie superbă pe un covor roşu suna ca şi când ar fi ceva ce lumea n-ar avea de ce să ia în serios.

Dar iată că a contat faptul ca acele fete au deschis gura și au raportat ceva ce parea „doar o chestie sâcâitoare, nu ceva cu adevărat periculos”. A contat chiar foarte mult. La scurt timp după publicarea exposé-urilor din New York Times, din ce în ce mai multe femei au prins curajul să spună exact cum au decurs interacţiunile lor nepotrivite cu Harvey Weinstein. Eva Green, Cara Delevingne, Lawrence Holly, Minka Kelly, Kate Beckinsale, Lea Seydoux, Rose McGoqan, Hether Graham, Angelina Jolie, Ashley Judd, Gwyneth Paltrow, Courtney Love – sunt numai câteva dintre cele care au dat curs imboldului iniţiat de New York Times, mărturisind fel de fel de moduri în care Harvey a abuzat de puterea sa – fizică şi psihologică – pentru a le hărţui.

Iată, aşadar, cum faptul că o mână de femei a avut curajul să zică că au fost obligate să poarte rochii frumoase la evenimente ca să nu rişte să îşi piardă jobul în industrie – genul de „plângere” care ar fi putut fi foarte uşor luată în derâdere de către mulţi – a dus la descoperirea că unul dintre cei mai influenţi bărbaţi din cinematografie la ora actuală este, de fapt, un violator – printre altele.

Şi, de fapt, chiar dacă s-ar fi dovedit că tot ce a făcut Harvey nepotrivit în toată viaţa şi cariera lui ar fi fost să „sperie” nişte actriţe mai noi în industrie pentru a le convinge să poarte la evenimente importante rochiile soţiei lui – chiar şi atunci – Harvey merita 100%, cu vârf şi-ndesat, să fie tras la răspundere pentru acţiunile lui greşite.

Dar ca să mă întorc la ideea pe care vreau să o punctez în acest editorial – Este mai simplu când lucrurile de genul acesta se întâmplă cu un impuls – o femeie care raportează un caz, oricât de mic, fie şi faptul că îl povesteşte prietenelor ei sau pe vreun canal de socializare, poate determina măcar pe o singură alta să facă la fel, iar, printr-un efect de snowballing, şansele cresc ca din ce în ce mai multe femei să aibă curajul să îşi spună poveștile legate de hărţuire, oricât de insignifiante ar părea sau oricât de terifiant de traumatizante ar fi.

De câteva zile încoace, circulă pe social media un hashtag: #MeToo. La iniţiativa actriţei Alyssa Milano, care a postat un tweet cu mesajul „Dacă toate femeile care au fost agresate sau abuzate sexual ar scrie #MeToo într-un status, poate că oamenii ar înţelege magnitudinea problemei.”, din ce în ce mai multe femei, de la staruri şi până la femei ca tine şi ca mine, îşi împărtăşesc povestea pe canalele sociale, sau, pur şi simplu, creează un minuscul, dar important imbold pentru restul, postând hashtagul #MeToo. Căci chiar dacă nu avem, probabil, cele mai multe dintre noi, puterea fizică să ne măsurăm cu bărbaţii care îşi doresc să o folosească pe a lor împotriva noastră, avem, însă, posibilitatea – VOCEA – pentru a atrage tuturor oamenilor, de pe întreg globul, atenţia asupra lucrurilor ne-ok care se întâmplă în fiecare zi.

#MeToo #UsToo

Mi-am invitat colegele și prietenele de la redacție să lase mai jos câte un mesaj pentru femeile care s-au confruntat vreodată cu vreo formă de hărțuire sexuală, povestind, pe scurt, propriile lor experiențe de acest gen, care nu sunt tot timpul simplu de zis sau de pus în cuvinte, dar când se reușește asta, impactul curajului de a verbaliza așa ceva este cât se poate de semnificativ.

Bianca Naumovici:

Nu am să inventariez cronologic toate hărţuirile stradale mai subtile sau direct la marginea ilegalităţii, însă am fost strigată pe stradă (şi încă sunt) de atâtea ori încât ar fi nesănătos pentru mine să număr, am fost pipăită şi apostrofată în legătură cu tot felul de lucruri. Indiferent ce purtam. Mai degrabă în mijlocul zilei şi al oraşului decât noaptea în locuri dubioase. Şi mi-a spus şi mie mama când eram mică să am grijă cum mă îmbrac şi să nu vin noaptea târziu acasă, de parcă dezaxaţilor le pasă de astfel de detalii. De câţiva ani încoace, de când mi-am dat seama că ruşinea mea pentru acţiunile lor mă îmbolnăveşte doar pe mine, am început să le răspund. În primul rând nu se aşteaptă că „mobila” să vorbească, sunt complet debusolaţi. Iar al doilea şoc este când află nu mă flatează remarcile lor. Nu există o singură femeie cu care să fi discutat şi care să nu aibă măcar o poveste. Iar cele care „doar” au fost pipăite şi „doar” sunt hărţuite verbal sunt cele cu experienţele cele mai soft. Şi tocmai pentru că se întâmplă tuturor o luăm de bună, însă aceasta nu trebuie şi nici nu are cum să fie realitatea în care trăim.

Diana Lupu:

Asemenea colegelor mele și a tuturor prietenelor, am avut și am, în continuare, parte de momente mai mult decat neplăcute. O întâmplare, dacă pot să îi spun așa, a avut loc anul trecut la un festival de muzică din Cluj. Am ajuns în dreptul unei scene, moment în care un tip se așează în fața mea, mă scanează din cap până în picioare mă trage spre el brusc și imi spune: “Hai pisi, de ce ești aici?! Dans!” Acesta a fost unul dintre momentele în care am fost comolet dezgustată, dar în primă instanță nu de gestul lui, ci de mine, considerându-mă cumva vinovată pentru că am provocat acest lucru. Și nu, nu eram.

Acest material va fi actualizat pe parcursul zilei cu testimoniale din redacția A List Magazine.

Foto: hepta.ro