Când vorbim despre iubire, de câte întrebări este nevoie pentru a găsi un singur răspuns?

„Sunt fericit pentru că exişti aşa cum eşti, sunt fericit pentru că sărutul tău m-a zdruncinat şi cu toate că tremuram un pic (bine! să zicem un pic mai mult) mi se părea că formele mele se potrivesc perfect între formele tale şi nu puteam să mă mai dezlipesc, sunt fericit că există ziua de mâine şi cea de poimâine şi că urmează să te privesc din nou, să te îmbrăţişez din nou… Ştiu că ce citeşti acum îţi hrăneşte panica… but panic all you want I’m still f*king happpppppy” – este biletul scris de mâna pe care o clientă l-a găsit în agenda ei.

E un bilet pe care cineva care nu ar fi trebuit să i-l lase… i l-a lăsat. E o clientă, ca noi toţi de altfel, în căutarea sensului şi a înţelegerii relaţiilor, a felului în care ele funcţionează şi a limitei dintre emoţii intense şi raţionalitate, dintre a se lăsa dusă de val şi a alege să se oprească, dintre a face ce e corect şi a uita, măcar de data asta, că există „trebuie”. Cine a trecut prin asta măcar o dată în viaţă, mâna sus!

Mi-a arătat biletul şi cu ochii mari s-a uitat la mine aşteptând să îi ofer eu răspunsul, să îi ofer eu alegerea potrivită, alegerea care o va face pe ea să sufere mai puţin, alegerea care îi va face pe ceilalţi să sufere mai puţin. M-am trezit povestindu-i, din nou, de sistemul limbic (regiunea din creier responsabilă de emoții și nevoia de conectare), de tiparele care ne duc la a ne îndrăgosti, de dificultatea cercetătorilor în a găsi explicaţia pentru „de ce oamenii se îndrăgostesc” şi despre cum cortexul prefrontal (regiunea rațională și mai pragmatică a creierului) va trebui să facă o analiză, să ia o decizie într-o situaţie atipică, într-o situaţie pe care ea o vedea complexă.

Nu i-am oferit niciun răspuns, de fapt. Aşa că ochii ei mari au început să se înlăcrimeze şi să aducă la suprafaţă panica despre care îi spunea şi el în bilet. Şi mi-a spus: „Mă uit uneori la fiul meu în timp ce face alegeri și mi se pare că totul e atât de simplu, de fapt: alegi ce îţi place şi alegi ce te face fericit. Dar ştiu că nu pot face asta pentru că asta nu e corect, pentru că asta ar implica o grămadă de riscuri şi de oameni care suferă. Asta ar însemna că toată viaţa ar trebui să iau decizii bazate pe ce simt în anumite momente. Şi ştiu, şi mi-ai spus şi tu că ce simt acum se schimbă în timp, că emoţiile se reduc în intensitate, că creierul nu ar suporta să fie o viaţă îndrăgostit aşa că, în ceva vreme, nu voi mai simţi ce simt acum – şi atunci ce rămâne în urmă? Eu nu mai simt lucrurile pentru care eu i-am rănit pe ceilalţi. În urma deciziei mele voi fi tot eu care am fugit după vise care mi-au spus că poţi să fii îndrăgostit o viaţă întregă şi, de fapt, îmi voi da seama că nu am cum şi în urma mea voi lăsa mereu oameni pe care i-am rănit pentru că eu am fugit după vise.”

Am ascultat-o cu atât de multă atenţie şi m-am trezit, de data asta, eu fiind cea cu ochii mari, căutând răspunsul. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu pusă în faţă unor dileme similare. Aşa cum spuneam şi mai sus, clienţii vin în terapie cu aceste întrebări în urmă durerilor provocate de relaţiile existente sau de lipsa lor. Dar parcă niciodată nu am fost atât de atentă la ochii lor cum am fost la ai ei, care mă fixau ca şi cum s-ar uită în oglindă şi se întreba pe sine însăşi: „Oare ce să fac?”. Pentru prima dată, mi-am simţit mintea goală şi fără întrebări care să o ajute pentru că, până la urmă, ce alegem? Să facem ce e „corect” sau să iubim cum e „corect”?