Care cu care și de ce?

De când mă știu, am avut niște issues (dificultăți) la capitolul apartenență și integrare în grupurile sociale. La grădiniță, în școala primară și apoi la liceu, am sesizat adesea că parcă nu am prea multe în comun cu ceilalți și că, în ciuda străduințelor mele de-a mă adapta, acel sentiment de conexiune bazată pe acceptarea și valorizarea a ceea ce sunt întârzia să își facă simțită prezența. Cumva, în timp, începusem chiar să mă obișnuiesc cu gândul că diferențele dintre mine și ceilalți oameni sunt probabil atât de mari, încât ceea ce caut eu nici nu există.

Însă acest subiect al apartenenței mi-a fost readus în minte în această toamnă, când citeam cea mai recentă carte a lui Brené Brown (Braving the Wilderness), în care autoarea descrie nevoia de apartenență ca fiind o poveste personală la care nu este indicat să renunțăm dacă ne pasă câtuși de puțin de noi înșine. Evident că mulți dintre noi simt că sunt parte din ceva mai larg decât granițele reprezentate de propria formă biologică și psihologică; dar oare câți dintre noi pot fi reali și autentici fără să fie provocați în mod constant de condiționări sau de negocieri peste negocieri?

Potrivirea pare să fie opusul apartenenței și adesea implică extrem de multe pierderi personale – de la propriul mod de gândire, la ceea ce te face unic și autentic, și până la curajul de-a avea o părere diferită de a celorlalți. În calitate de terapeut relațional, știu cât de puternică poate deveni loialitatea emoțională față de ai noștri, iar în calitate de psiholog clinician știu și cât de multe costuri plătim atunci când cu orice preț vrem să fim acceptați de către cei din jur.

Conexiunea adevărată, cea care duce la satisfacerea nevoii de apartenență, este cu atât mai greu de găsit cu cât, în zilele noastre, relațiile sunt mai degrabă ghidate de frică, rușine și anxietate. Nu mai este deloc simplu să te exprimi liber și autentic, deoarece instantaneu te trezești cu păreri peste păreri de la oameni care nu te știu și nici nu te vor ști vreodată; și tot ce-ți rămâne este un sentiment puternic de respingere și convingerea că în această lume nu prea mai există loc de dialog. Din cauza lipsei de respect în conversații, a încrederii și a inteligenței relaționale, ne-am dezvoltat infinite scuturi de protecție și, încetul cu încetul, ne pierdem pe noi înșine. Sau alegem să ne rămânem fideli nouă, cu prețul deconectării de la ceilalți – ceea ce, tot din practica terapeutică, știu că înseamnă moarte lentă, dar sigură.

Așadar, este lesne de înțeles de ce, odată cu trecerea timpului, siguranța interpersonală s-a evaporat tot mai mult, însingurarea este tot mai mare și curajul pare să fie doar un vis frumos. Însă, cred că – indiferent de ceea ce vedem în jur, de ceea ce spune folclorul urban – este înțelept să ne întoarcem spre noi înșine, să deschidem bine ochii și urechile și să alegem câteva persoane din jur, care să devină parte din tribul nostru. Oameni alături de care să ne cultivăm autenticitatea și să ne lăsăm văzuți, cu riscul că unii dintre aceștia s-ar putea să ne dezamăgească sau să ne provoace suferință. Și în acest caz, succesul este al celor curajoși.

Iar de ceea ce avem nevoie pentru a ne dezvolta propriul trib sunt câteva abilități de relaționare interpersonală, pe care dr. Brown le prezintă sub forma a șapte puncte esențiale:
Granițele personale – știu cine sunt și unde vreau să ajung, nu-ți permit să mă tratezi cu lipsă de respect și nici să decizi în locul meu. Am învățat să spun „nu“.
Seriozitatea – fac ceea ce spun și faci ceea ce spui. Nu ne ajută pe niciunul să promitem și să visăm cu ochii în soare, dacă nu și acționăm.
Responsabilitatea – ne asumăm propriile greșeli, nimeni nu este perfect, ne cerem iertare și reparăm daunele relaționale.
Discreția – relația noastră nu este despre alții, despre bârfe și blamări ieftine și inutile. Este despre mine și despre tine, onestitatea duce la apartenență, și asta intenționăm să cultivăm între noi doi, trei, patru etc.
Toleranța – pot să cer ceea ce am nevoie și tu poți să ceri ce ai tu nevoie. În relația noastră nu este cazul să ne pitim nevoile, de teamă că vom fi criticați sau rușinați.
Integritatea – vom alege curajul, în locul confortului. Vom alege să ne sprijinim reciproc. Alegem ceea ce este corect și uman, în locul a ceea ce este comod sau lipsit de respect.
Generozitatea – interpretăm în maniera cea mai generoasă posibilele intenții, cuvinte și acțiuni ale celuilalt, știind că este ghidat de valori și principii similare cu cele proprii.

Da, este important să trăim în comunitate, pentru că suntem ființe sociale și am fost configurați neurobiologic să ne conectăm cu cei din jur, dar asta nu înseamnă că trebuie să o facem cu orice preț. De asemenea, nu avem nevoie de un oraș întreg pentru a simți că aparținem, o mână de oameni adevărați sunt mai mult decât suficienți pentru a trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Text de Gáspár György, psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, specializat în hipnoza clinică, psihoterapia de familie şi psihoterapia integrativă.