Până pe 29 noiembrie, Annart Gallery prezintă Rezolvări efective sau Insectarul cu geometrii, prima expoziție personală a artistei Ioana Nicoară, pe care vă invităm să o cunoașteți vizitând galeria din strada Paris, dar și din rândurile care urmează, în care vorbește despre arta sa de acum, despre desenele din copilărie, despre anii de liceu la Tonitza, studiile la UNArte și la Poznan, în Polonia, filmele de animație la care îi place să lucreze, atelierul ei cu un șezlong de lemn și o planșetă pe jos, Bucureștiul cu case vechi și grădini în care să zăbovești, felul în care își cercetează și-și documentează viața, artiste pe care le admiră și altele. Vă propunem, așadar, o incursiune în lumea unei artiste din noua generație, care ne-a atras atenția. (Ioana s-a născut în 1990.)

O expoziție: Rezolvări efective sau Insectarul cu geometrii

Am încercat să practic o formă de a mă depărta de contemporaneitate și dileme curente urbane și să îmi las propriul flux al gândirii să producă, căci noi, oamenii, nu avem nevoie doar de exterior pentru a ne exprima, ci putem să privim și în noi să căutăm. Așa s-au născut lucrările din expoziție, din aceste izolări și căutări constante, practică ce m-a condus pe diverse drumuri. Unul este cel abstract, în care mi-am creat un fel de sistem de forme, care a născut ceea ce în expoziție s-a numit Insectarul cu Geometrii. Apoi a fost o căutare lungă și apucată din mai multe direcții asupra portretului, unde m-am rotit în jurul chipului uman căutând tot felul de texturi, forme, semne și culori. Această serie este în expoziție Insectarul cu Chipuri. Am expus o serie cu imagini ale unui cuplu, ca o stare de liniște și bine în dragoste. Recent am divagat pe o temă a feminității, unde am folosit dinspre figurativ spre abstract total imaginea femeii acoperite cu văl, semne ale prezențelor feminine care se pierd. Acest proces a generat mai multe serii de lucrări și a pornit de la însuși procesul meu de acceptare a identității mele ca femeie și raportarea la lume din această ipostază. Nu e nimic despre salvat lumea în expoziție, nu e cu implicații sociale, nu e cu categorii defavorizate, zone de conflict, animale, insighturi mișto, drepturile omului, definiția familiei și ce naiba ne mai preocupă în fiecare zi. Nu e nici măcar cu o poveste, nu. Într-un anumit fel, aș zice că nu e nici măcar cu concept, dar mi-e teamă că mint zicând asta, căci evident că n-are cum și doar bravez.

Cu toate acestea, dacă vă dați o întâlnire cu expoziția și stați puțin mai mult în fața unei lucrări, poate nu vă întrebați clasica aia cu ce a vrut artistul să spună. Poate în imaginea la care vă uitați vă plac culorile, poate vă place forma, poate vă aduce aminte de ceva sau poate seamănă cu ceva ce cunoașteți. Poate vă face să vă gândiți sau vă face să simțiți ceva anume. Poate că dacă vă uitați puțin mai atent vă veți da seama că vreți să prelungiți starea de contemplare, căci despre asta ar fi vorba, despre a contempla. Poate că îi veți face o poză cu telefonul și, cine știe, o să v-o puneți wallpaper și o vreme o să vă uitați la ea de fiecare dată când deschideți telefonul. Îndrăznesc să-mi imaginez că poate, într-o zi, o să vă dați seama că v-ați atașat de ea și vă place să o priviți și aveți nevoie să o priviți zilnic fiindcă vă transpune direct, fără intermedieri, într-o anume stare, pe care nimic altceva nu v-o poate da. O stare pe care voi ați creat-o în fața lucrării și în relație cu ea.
Astfel că vă aștept până pe 29 noiembrie la galeria Annart, pe strada Paris nr. 39, să vizitați expoziția. Programul de vizitare este de luni până sâmbătă, între orele 11.00 și 19.00. Întreg fondul de lucrări este disponibil pentru vânzare prin galerie.

Întoarcere în timp. Copilărie

Desenez de când mă știu și obișnuiesc să spun că cele mai bune lucrări ale mele sunt de la 4 ani. Făceam multe portrete, autoportrete, chiar niște mici animații pe hârtie. Recent le-am redescoperit și am simțit că tot ce am făcut până la vârsta asta nu are cum să fie decât mai prost, că trebuia să șterg tot și să văd cu ce am rămas, să reajung la autenticitatea gestului din copilărie. La 10 ani am intrat în clasa a V-a la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, iar primul meu profesor, de care îmi plăcea foarte mult, mi-a zis că eu trebuie să fac grafică. Și așa am rămas, total convinsă că voi face grafică, deși de fapt habar nu aveam ce înseamnă, că nu îmi explicase nimeni ce e cu meseria de grafician. Și timpul trecea, și eu nu îmi puneam deloc problema că aș putea face altceva. Și așa mă pregăteam de ani de zile să dau la facultate la grafică până când, exact înainte de admitere, m-a pocnit întrebarea: Dar oare eu nu aș putea să fac altceva? Film?. N-am reușit să mă abat de la drum și nu m-am abătut deloc.

Ani de liceu

Liceul a fost pentru mine o perioadă tulbure și plină de incertitudini. Simțeam, într-un mod extins, că lumea e undeva în afara școlii și e cumva orânduită într-un fel necunoscut mie, că există oameni care sunt buni în domeniile lor, că sunt cărți, lucrări, filme, expoziții pe care le-aș putea lua ca referință, însă că habar nu am care e drumul spre a găsi aceste lucruri și a le consuma. Împreună cu prietena mea din liceu luam în fiecare weekend revistuța cu evenimente și încercuiam tot felul de expoziții și spectacole care ne sunau cumva atrăgător. Apoi mergeam să vedem despre ce e vorba. Așa am văzut pentru prima oară un spectacol de dans contemporan, la La Scena, și am rămas cu gura căscată. Apoi am fost la CNDB, la piese de teatru jucate în cafenele, la galerii, la muzee. Ne-am așezat, încet, încet, Bucureștiul cultural într-o hartă. Eram în continuare într-o lipsă totală de repere iar starea asta de „există sigur o altă lume dincolo de ce vedem” a rămas încă multă vreme.

În școală mai făceam și chestii mișto uneori, cum ar fi să învățăm să vorbim în public, abilitate care m-a ajutat enorm de fiecare dată. Creativ însă liceul m-a constrâns, o profesoară îmi băgase în cap că nu știu să pictez și mi-era o frică îngrozitoare să pun mâna pe pensulă. Nu am mai avut încredere în mine până când am început să mă pregătesc pentru facultate și am redescoperit că știu să desenez. Dar sistemul de învățământ și-a făcut treaba: reușise să mă convingă că sunt tot felul de reguli pe care nu le înțelegeam și nu puteam să le urmez, deci nu pot fi destul de bună.

Amintiri din studenție: UNArte

Ieșind din liceu în ceață, credeam că în facultate voi înțelege într-un final care e treaba. Însă am sărit din lac în puț, n-am înțeles nimic, starea de ceață s-a agravat, iar lipsa mea de certitudine asupra a ceea ce aș putea face a rămas în același punct. Am desenat foarte mult în facultate, am experimentat cu fotografie și gravură însă, într-un fel sau altul, nu am reușit să-mi creez o direcție personală atunci. Trăiam un fel de stare de imitare a ceea ce vedeam. Mă întrebam tot mai serios ce naiba o să fac în viață și căutam ceva care să semene cu o meserie. Prin anul trei am început să lucrez pe calculator, să mișc lucruri în programe de video, am învățat singură din tutoriale After Effects și Premiere și asta mi-a dat o speranță. Din inerție am făcut și masterul și unul dintre puținele lucruri pentru care nu-l regret este cursul de Estetică ținut de Constantin Aslam, care m-a pus în contact cu o sumedenie de autori și cu o practică de a citi cercetare și nonficțiune pe care o voi păstra toată viața. A fost, probabil, cea mai puternică influență din educația formală pe am primit-o. A fost momentul în care am reușit să definesc moștenirea europeană culturală, în care vag mă plasam după atâția ani de școală, și să îmi creez niște repere, cel puțin în lecturi.

Perioada poloneză de studii

Am plecat la Universitatea de Arte din Poznan cu o bursă Erasmus unde mi-am dorit să merg, căci auzisem lucruri fantastice. Și chiar e fantastic acolo, un fel de utopie a învățământului superior de artă.

Primul mare șoc pe care l-am avut a fost că mi-am dat seama ce greu e să împarți o cameră cu cineva, eu fiind din București și având dintotdeauna camera mea acasă. Acolo stăteam în cămin cu încă o fată din România, însă ne-am împrietenit bine și m-am adaptat situației. Plus că am învățat tot felul de lucruri practice departe de casă. Era și toată atmosfera de Erasmus, tineri veniți din toată lumea care erau curioși și efervescenți, era multă energie în jur, se mergea la evenimente, se făceau evenimente, fiecare voia să împărtășească puțin din sine celorlalți. Discuții interminabile despre diferențe între limbi străine și mâncare. Multe petreceri, multă băutură. Studenții polonezi erau mai retrași și suspicioși în general, dar cei care intrau în vorbă cu noi se deschideau imediat.

Cum am ajuns acolo, cum am văzut ceva absolut incredibil: o adevărată bienală de artă contemporană. M-a lovit total și din plin: exact asta era lumea aia de afară care intuiam că există și despre care nu ne zicea nimeni. Era acolo o selecție bună de artiști din toată lumea și am absorbit tot ce vedeam ca un burete. Mi-am dat seama că va trebui să șterg tot ce aveam în cap și că asta nu va fi ușor.

Universitatea de Arte de acolo era și ea atât de incredibilă, aproape utopică pentru mine, iar eu eram atât de nepregătită pentru experiența asta, încât tare îmi e că nu m-am bucurat de tot așa cum ar fi trebuit. Am avut însă ocazia să fac sculptură în ceară și să îmi torn lucrarea în bronz, să fac serigrafie pe format mare, litografie, să desenez mult. Nu am fost până la urmă prea fericită cu ce am lucrat acolo, dar sigur a contat enorm experiența.

Film-mania

În al doilea an de master am făcut un workshop de animație organizat de Animest, Animation Worksheep. La scurt timp, m-am angajat într-un studio mare de postproducție din țară, unde am învățat mult lucrând pe proiecte de publicitate și unde am început să lucrez în 3D. Tot acolo am lucrat și la primele proiecte de film de animație, Muntele Magic (r. Anca Damian, 2015) și Splendida Moarte Accident (r. Sergiu Negulici, 2017) la care am fost și co-scenarist.

Filmul de animație mi se pare fundamental diferit ca mod de lucru decât cel de ficțiune. Spre exemplu, noi când începem lucrul la un proiect, începem prin a vizualiza imaginile cheie legate de ideea proiectului, pentru a stabili o direcție vizuală care ar avea sens pentru poveste. Scrierea scenariului vine ulterior și se supune acestor reguli dictate de vizual, care pot modifica sau conduce povestea. Într-un fel, îmi gândesc lucrările cam cum gândesc pentru film și viceversa. Planificarea producției este altă provocare. La noi nu prea se practică preproducția, adică o perioadă în care să faci teste de animație, teste de cum ar trebui să arate lucruri, ca să poți estima cât mai aproape cam cât timp va dura ceva și dacă te încadrezi în buget. Am învățat foarte mult de la oamenii cu care am lucrat, fie ei regizori, producători, costume designeri, VFX artists, 3D artists.

Acum lucrez într-un studio mic, Reniform Studio, suntem șapte oameni și un câine, într-o clădire de pe la 1820, care are o grădină sălbatică și cu o atmosferă de altă epocă. Nu e chiar your average animation studio. Câinele e human therapist și se asigură că toată lumea își ia pauzele la timp și nu rămâne nemâncat la prânz. Așa încercăm să păstrăm rigoarea zilei de lucru, să faci câte o piesă din puzzle în fiecare zi, astfel ca la finalul proiectului să îl ai pe tot.

Ce te reprezintă ca artist?

Odată cu punerea acestei prime expoziții personale sunt la momentul la care îmi conștientizez direcțiile vizuale pe care vreau să merg. Odată cu definirea acestor direcții, care mă construiesc cel mai fidel ca artist în prezent, sunt în punctul în care vreau să duc aceste direcții cât mai mult și în proiectele de film la care lucrez. Într-un anumit fel, se completează, pentru că imaginile pe care le pun pe hârtie sunt un soi de proiecții ale unor obiecte sau ființe ideale. Asta am încercat de fapt să fac cu cele câteva animații proiectate în expoziție, să creez această stare de posibilitate a lucrărilor mele de a avea și altă dimensiune ideatică.

Deși animația e o meserie și este practic, ceea ce fac ca job, nu vreau să cred că e ceva rupt de mine și nici nu o tratez impersonal. Cred că tot ce fac e, în măsura în care îmi permite un proiect, cât de mult aproape de mine și cât de sincer poate fi și, în mod clar, mă influențează. Încerc să îmi plimb concluziile din studio în atelier și invers. Tocmai ce am animat unul dintre portretele din expoziție și m-am îndrăgostit de el, așa că vreau să-l folosesc într-un film.

Atelier 

Momentan lucrez într-un spațiu asemănător cu o seră, care e un fost atelier de machete. Am un colț cu un șezlong de lemn și o planșetă pe jos și lângă îmi țin acuarelele și tușurile. Stau acolo cât pot de mult, de multe ori seara până târziu, în weekend câte o zi întreagă sau chiar amândouă. Deși este minunat să ai un atelier, căci poți intra direct în starea de lucru fără o tranziție, lucrez oriunde și oricând simt că am nevoie: o pernă pe jos, acasă, pe balcon, pe o pătură pe iarbă. Încerc să mă restrâng, dacă spațiul mi-o cere, sau mă întind, dacă am loc. Important pentru mine este să-mi păstrez timpul de lucru și să nu-mi ignor nevoia de a picta, indiferent de unde sunt.

O zi obișnuită în București

Trăiesc în orașul acesta o poveste clasică de love and hate. Sunt zile, mai ales toamna sau primăvara devreme, în care simt că lumina din București mă înnebunește cu nuanțele ei, cum cade pe case vechi și printre frunzele copacilor. Merg pe jos cu bucurie și mă îmbăt cu lumină. Sunt și zile când aș vrea să mă mut în provincie, căci agitația mă scoate din mine. Sufăr pentru orașul ăsta care se descompune și devine uneori tot mai dificil pentru cei care locuiesc în el.

Altfel, nu mă pot mișca nicăieri fără mic dejun, în care intră și cafeaua de dimineață, și uneori câteva rânduri citite dintr-o carte. Merg aproape peste tot cu câinele, care are grijă să mă trezesc la o oră decentă dimineața, dar nici să nu ajung acasă prea târziu. În timpul săptămânii, încerc să evit cât mai mult aglomerația și agitația orașului, să mă deplasez strict necesar, cât am treabă. Duminicile, când orașul e mai liber, uneori pustiu, e o încântare să poți face o plimbare. Îmi plac plimbările fără scop, prin cartierele cu case de tip 1900-1930, care te fac să te întrebi care e povestea lor, cine a locuit acolo. Caut străzi și locuri care să îți arate orașul altfel, cum a fost sau cum ar putea fi. Astfel de locuri sunt apartamentul-muzeu „Liviu şi Fanny Rebreanu“ și cel de lângă, al scriitorului Ion Minulescu, de pe Bulevardull Dr. Gheorghe Marinescu, Muzeul Nicolae Minovici sau Muzeul Frederick și Cecilia Stork. Ultimele două au și grădini unde se poate zăbovi puțin într-un spațiu total rupt de timpul nostru.

Inspirație 

Mă declar cercetător de profesie. Cercetez orice îmi atrage atenția, uneori pot cerceta iarba, alteori copacii. Pot cerceta nori sau străzi. Cercetez felul în care oamenii trăiesc, în toate condițiile vieții. Îmi cercetez și documentez propria viață.

Cărțile pe care le citesc mă inspiră enorm. Prietenii mei cei mai buni sunt autori, cărțile sunt discuții cu ei. Când am o dilemă, vorbesc cu câte un moș din ăsta și mă lămuresc sau, din contră, adâncesc întrebarea. Mă consult rezonabil de mult cu Sweig, Șestov, Gide, Cioran, Eliade și alții. Nonficțiune multă, publicistică și jurnale. Secolul XX e un subiect interminabil pentru mine.

Bienala de la Veneția de anul acesta m-a inspirat foarte mult. Suficient de mare încât să acopere o paletă mare de gusturi și să fie, in extenso, o imagine a artei contemporane în lume; am găsit acolo multe lucrări care m-au îmbogățit.

Artiste pe care le admiri

Cred că în momentul acesta mă bântuie cel mai mult Simone de Beauvoir. În mod sigur Marlene Dumas m-a influențat într-o perioadă dificilă de căutare. M-a impresionat enorm s-o cunosc pe Medi Dinu pe când avea 105 ani. Martha Argerich m-a făcut să lăcrimez în concert. Margareta Sterian are un univers nebun și delirant.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Cred că vrei tot timpul să te întorci în locurile copilăriei, cele care te-au format ca adult. M-aș întoarce oricând pe Berthelot, unde era liceul, lângă Casa Radio, e o lumină specială acolo. Pe strada Constantin Brâncuși, lângă IOR, am cele mai mari nostalgii. M-aș duce oricând la târgul de pe Valea Cascadelor, să cercetez ce „vechituri” produce omenirea.

O călătorie memorabilă

Deși am călătorit și departe de țară, multe lucruri care m-au impresionat puternic au fost foarte aproape. Absolut memorabilă a fost ziua în care am văzut ruinele Bisericii Barbu Bellu din Gostinari, construită la 1818, la numai câțiva km. de București și, câteva ore mai târziu, ruina Conacului Marghiloman din Hagiești. Am simțit furie și mi-au curs câteva lacrimi în acea zi de vară. Nu chiar o călătorie adevărată, însă cu siguranță o călătorie în timp. De obicei, merg aproape la întâmplare și inspirație. Vizitez oameni pe care i-am întâlnit sau urmăresc să văd ceva despre care am citit într-o carte. Caut o relație mai personală cu un loc, nu doar o curiozitate întâmplătoare.

Foto: Ioana Nicoară, Andrei Mateescu / Annart Gallery