Portret de artist: Leontina Văduva, dincolo de explicaţii

Peste obrazul ei, nici anii, nici machiajele complicate de scenă, nici durerile, nici nopţile nu au lăsat dâre. E luminos, neted, plin, însufleţit de nişte ochi care nu obosesc niciodată. E chipul care, dezbrăcat de accesorii cosmetice, îşi poartă frumuseţea calmă şi cu un zbenghi de copilărie pe vârful nasului. Mai încolo, dacă are de cântat sau dacă trebuie să pună pe umeri haina sopranei celebre în vreo sindrofie publică, de sub pămătufuri şi pulberi colorate, va da la iveală acea faţă care, ani după ani, a onorat coperte de reviste, de discuri, afişe ale marilor opere, săli de concert şi platouri de televiziune. Una de un farmec subjugant, însă nicicând intimidant. Ghiduşia unui zâmbet nu poate fi redusă la tăcere de gene şi umbre ştiutor aplicate. Eu, însă, oricât o aplaud pe cântăreaţa răsărită din învelişul omului, o prefer la cafeaua de dimineaţă (tare, aromată, fără lapte şi doar cu sirop de agave). Pe scenă, sub reflectoare, în faţa aparatelor de fotografiat, e la Văduva. Dimineaţa, când stăm şi povestim de parcă am avea toată ziua doar pentru asta, e Leontina.

N-am să uit cât oi trăi când am întâlnit-o prima dată. Eram în primul an de radio, primul an de facultate. Primul interviu. O pagină şi jumătate de întrebări doxă. Cu nume proprii, date, locuri. Şi Leontina Văduva superbă, trimiţând efluvii de parfum ca o aură, atât de divă, atât de non-divă, ca să mă fâstâcesc şi mai tare. Şi… emoţionată. În puchinoasa cabină pusă la dispoziţie, înainte de a începe înregistrarea, şi-a făcut cruce, ea, care, la vremea aceea, oferea interviuri aproape săptămânal. Nu ştiam pe atunci că, indiferent ce are de făcut public, spectacol, concert sau gânduri împărtăşite unui jurnalist, Leontina dă tot ce are. Nu există mai important sau mai mizilic, nu e ceva mai lung sau mai lesne, toate sunt doar faţete ale aceluiaşi om-artist, aşa cum, într-un recital, nu există piesă mai mult sau mai puţin semnificativă, ci toate întreţes canavaua poveştii pe care o spune.

De atunci, de vreo douăzeci de ani, Leontina a devenit una dintre cele luminoase şi mai sigure temelii ale vieţii mele. Soprana care a intrat atunci în profesia mea a devenit, peste nu multă vreme, femeia minunată care a amprentat cu semnătura ei de bunătate şi căldură existenţa mea personală. Familia. Găoacea de intimitate pe care nu mulţi şi-o revendică. Pe măsură ce am ajuns să cunosc din ce în ce mai multe chipuri ale artistei, profilul sufletesc al Leontinei a rămas acelaşi, parcă schiţat de ea însăşi (ştiţi ce frumos desenează?): generos, simplu, rotund, sincer, de un firesc dezarmant.

Acum câteva luni, la Paris, am avut bucuria să prezint recitalul prin care îşi sărbătorea trei decenii de frumoasă carieră internaţională. Ar trebui s-o vedeţi pe Leontina la Paris. Lumea vine parcă să se împărtăşească de la acest zâmbet care depăşeşte zăgazurile buzelor şi danturii perfecte şi pluteşte în aer în jurul ei. Oraşul a adoptat-o acum mulţi ani. E o vedetă, că îi place sau nu, căci amintirile pe care le-a lăsat mai multor generaţii de împătimiţi ai operei nu au cum să se şteargă. Cred că atunci (deşi o mai văzusem pe Leontina în zeci de recitaluri şi concerte) mi-am dat seama de simbioza organică între cele două euri ale aceluiaşi personaj. Am plecat de acasă împreună cu taxiul, am trecut împreună prin toate cele care construiesc bucătăria unui cântăreţ liric. Apa, şerveţelele de tamponat fruntea şi decolteul, cele din urmă retuşuri cu pianista, aranjatul partiturilor în ordine, schimbatul pantofilor comozi cu tocurile de scenă, o ultimă privire în oglinda de poşetă chiar acolo, după draperia culiselor. Apoi pe scenă. L’heure exquise. Nu doar bijuteria sonoră a lui Reynaldo Hahn, ci o oră întreagă de farmec. Leontina are un fel anume în care prinde lumina şi un ceva inexplicabil prin care o dă mai departe. O face sub formă de note înlănţuite, pe care le colorează cu vocea, distilat de experienţe alese. Despre muzicalitate, ştiinţă, expresivitate, stil, dicţie, personalitate nu are rost să vă vorbesc eu sau, dacă o voi face, nu acum. Despre instinct şi piele de găină, însă, da. Pentru că inexplicabilul sau ceea ce rămâne după ce ai justificat toate celelalte daruri ale unui artist e acea trăsătură care îl diferenţiază şi pentru care îl iubim. Iar Leontina are din plin. Dintr-o vorbă, dintr-o întoarcere a capului pe o anumită frază, dintr-un suflu accentuat, dintr-o tăcere pe care o aşează o secundă în plus după ultima silabă cântată, îţi dai seama că te afli în prezenţa unei artiste altfel, care nu degeaba a fost numită una dintre cele mai convingătoare cântăreţe-actriţe ale contemporaneităţii. Eu am stat destul de mult lângă ea. Am văzut-o studiind, repetând, punându-şi întrebări, tatonând. Asta nu înseamnă că, pe scenă, aş putea să motivez prin asta emoţia contagioasă pe care o transmite. A fi acolo, a ţine în palme sufletele spectatorilor, a anula orice altceva mai există în afara acelei ore fermecate, ăsta e magnetism non-educabil. Non-traductibil.

I-am spus, în vorbe mai puţin complicate, toate acestea a doua zi, la micul dejun bârfit şi îndelung povestit. Nu a râs, m-a ascultat atentă, cu ochii mari şi vii. Şi nu a încercat nici ea să îmi explice. Leontina şi-a băut mai departe cafeaua, în timp ce la Văduva se pregătea de o nouă zi.

Text de Marius Constantinescu; Foto: Alina Băisan