Cum mi-am furat eu Crăciunul

„Nici mie”, i-am spus fiică-mii, ţopăitoare ca un ied prin lapoviţo-zăpada care începuse să năclăiască Bucureştiul sub strat fals fermecător acum câteva seri. „Tati, ştii cât de mult îmi place când ninge?”. Ei da, eu sunt Grinch. Nimeni nu mi-a furat nimic, că nu a mai avut ce. M-am ocupat eu de asta.

De pe la începutul lui decembrie, privesc cu panică surdă înspre îngrămădeala bezmetică de zâmbete, pampoane şi sclipici cu care se termină luna. Şi, înainte să ridicaţi o sprânceană circumspectă, tradusă în „alt ifosat care se dă rotund că nu îi plac Sărbătorile mainstream”, permiteţi-mi să mă apropii de bară şi să îmi susţin cauza. Cauza mea, nota bene, nu a Crăciunului, care, bietul de el, nu are nicio culpă în povestea asta. Trageţi cana cu vin fiert aproape (de care eu nu mă ating niciodată). Daţi-o mai încet pe Mariah cu olaiuantforcrismăsul ei (la care am dezvoltat o reacţie demnă de cabinetul de dermatologie). Aşa…

Ştiţi cum se numeşte planta aceea cu frunze ţepoase, eventual spuzite cu o bordură albă, şi cu bobiţe roşii incandescente? Ilice. E holly-ul din engleză, holly-ul din Hollywood, de fapt, holly-ul din The Holly and the Ivy, unul dintre cele mai frumoase cântece de Crăciun din Anglia secolului al XIX-lea. Este planta mea preferată. La noi nu o duce prea bine, nu îi priesc verile uscate şi toride, în schimb climatul umed din Nord îi este binefacere. În Marea Britanie, mai ales (de unde am împrumutat, de altfel, peste 80% din repertoriul de imagini tipice Crăciunului), creşte nu în tufe, ci în copaci cât casa. De acolo o iubesc, pentru că o asociez cu locuri de care şi în care m-am îndrăgostit. Nu voi uita o toamnă când am rupt câteva crenguţe dintr-o tufă undeva, în Irlanda pe dreapta, cu fructe de un roşu inflama(n)t, pe care le-am păstrat multă vreme într-o cutie de ceai. Şi azi, un colţ de ilice prins cu coada ochiului într-un parc, buchet sau ilustraţie mă face să descleştez colţurile buzelor în sus.

Eu sunt născut între Crăciun şi Anul Nou. „A, nu-i place Crăciunul că pică darurile la pachet, doi într-unul”, veţi zice. Nici gând. Cu vârsta, preţuiesc din ce în ce mai mult cadourile spirituale. (Care a spus „pe bune?” acum să ridice mâna!).

Ador cozonacul cu un pahar de vin roşu. Îmi plac musafirii, îmi plac petrecerile şi vizitele. Îmi place să cumpăr lucruri frumoase pentru cei dragi, îmi place să intru în bucătărie şi să iasă de acolo o prăjitură despre care nimeni nu îmi spune în faţă că… nu prea se ţine. Îmi plac nopţile lungi cu luminiţe aprinse şi ceasuri reduse la tăcere.

Şi atunci, care e problema mea cu Crăciunul? Mariah? Secundar(ă). Zloata citadină care nu pregetă să îi mureze poalele? Are însemnătatea ei. Nebunia care ne cuprinde pe toţi, de parcă trebuie să ne găsească sfârşitul lumii cu burta plină şi stocuri ca pentru asediu? Fără doar şi poate. Faptul că nu există Moş Crăciun? (Şi) pentru asta s-a inventat psihoterapia.

De la an la an, mi se pare că sărbătoarea vine cu constrângerea la pachet. De la Sf. Nicolae şi până la Sf. Ion, dacă nu zâmbeşti, clopoţeşti şi clincheţeşti în voce şi priviri, eşti taxat drept ursuz şi încruntat. Crăciunul, cea mai clişeizată dintre sărbători, cea mai vlăguită de căpuşa îmbuibării de orice fel, e ca un pulover al fericirii. Îl tragi, îl sucăleşti peste tine, chiar dacă ţipă la coate sau e lălâu peste poate. Totul este pus pe stand by, totul rămâne în stază. Acum a venit Crăciunul şi suntem fericiţi. E ca frenezia mesajelor trimise, hodoronc-tronc, oricui, oriunde, fără respiraţie proprie. Poleiala asta subţirică şi cât mai sclipicioasă mi-aduce aminte de bomboanele de pom din anii optzeci. Odată înlăturată, dădea la iveală o magmă cu strămoşi de ciocolată. Sau da, de oraş sub zăpadă, carte poştală cu zeci de filtre aplicate, că în Instagram nu se văd noroiul, groapa sau… rămăşiţele unei după-amieze de câine.

Eu cred că timpul liber pe care ar trebui să îl aducă vacanţa, cu orice ocazie o fi ea, e unul pe care putem încerca să îl petrecem şi cu noi înşine. Să profităm măcar de liniştea unei dimineţi în care nu duduim de obligaţii auto-impuse pentru a ne oferi luxul onestităţii. Şi, dacă nu ne vine să ţopăim în pijamale, lângă brad, să n-o facem. Să tăcem, să stăm, să ne gândim, să ne vorbim, să ne regrupăm şi, dacă există cu adevărat un spirit al Crăciunului, în numele lui să ne reîmprietenim. Mulţi am avut ani grei, luni în care am tras ca la jug, hopuri de trecut, punţi şubrede de traversat. Mulţi suntem obosiţi. A-ţi pune masca euforiei când tot ce vrei, de fapt, e să îţi cureţi faţa de timp şi grijă, asta poate fi inutil şi obositor.

Onorată instanţă, eu pledez pentru un Crăciun autentic în cheie personală. Unul în care să bifăm cât mai puţin căsuţe din pagina „Cum să ai Sărbători ca la carte”. Poate să fie cu puzderie de globuri sau doar cu planta din pervaz udată săptămânal, cu casa gemând de oameni sau cu pizza la pachet. Să fie aşa cum îl simte fiecare, nu lăbărţat sau storcit să între în sertarul Crăciunului standard – cinematografic, televizual, publicitar. Un Crăciun în care să ne întoarcem înspre noi şi, de la acest punct de start, să pornim din nou. Egoist, veţi spune. Ba dimpotrivă, am să replic. Cineva cu rânduiala făcută pe dinăuntru e mult mai bucuros de oaspeţi şi nu îi lasă să plece cu una, cu două.

Voi continua să nu îmi placă Bucureştiul pe timp de iarnă, Mariah şi fetiţele care se chinuie să îi imite melismele, radiourile care nu mai dau decât colinde şi chipurile pe care a înţepenit surâsul îngheţat al sezonului. Dar îmi plac ilicele, cozonacul, colindele mai vechi şi mai noi (cu măsură), musafirii, vizitele, cadourile, comediile, fularele şi poveştile despre adevărata substanţă a Sărbătorii. Dacă am starea pentru ele. Dacă nu, nici că îmi scot nasul din bârlog. Colţii nici atât.

Grinch (aka Marius Constantinescu)