Tu știi cum să ceri scuze?

În mai bine de 12 ani de când practic meseria de terapeut relațional, la care s-ar mai adăuga anii de facultate, nimeni, niciodată, nu m-a învățat cum să-mi cer scuze. Desigur că aici nu mă refer la clasicul „Spune că-ți pare rău!“ (pe care-l aude fiecare dintre noi în copilărie), ci la modul în care funcționează acest proces numit iertare – practic, cum o ceri și cum o oferi. Pare că toată „procedura“ asta (unii ar spune „tevatura“) de a te pune fără echivoc într-o poziție vulnerabilă, doar ca să restaurezi poziția celuilalt, care capătă astfel un ascendent asupra ta, nu se potrivește cu mentalitatea noastră, ca popor. Dar, dacă noi credem că cerând scuze ne punem într-o postură de inferioritate (confirmând astfel că suntem inferiori), înseamnă că am pierdut din vedere esențialul! Dimpotrivă, să ceri iertare e o dovadă de curaj și arată că îți respecți interlocutorul. Și că pentru tine contează să te poți privi în oglindă, având conștiința împăcată. Oare nu vrem toți să fim tratați așa de către ceilalți?

Cunosc mulți oameni bine intenționați care și-ar dori să se scuze și să obțină iertarea, dar nu știu cum s-o facă. Printre aceștia nu m-am numărat doar eu, ci cred că și majoritatea prietenilor și cunoscuților mei. Îmi amintesc de o discuție cu una dintre rudele mele, care manifestase un comportament nepotrivit față de un alt membru al familiei și (în ciuda faptului că pronunțase cuvintele magice „îmi pare rău“) observase că partea rănită tot nu se îndulcise. Adevărul este că persoana în cauză, pe lângă cele trei cuvinte, mai adăugase și multe altele – care (fără ca ea măcar să conștientizeze) au anulat valoarea și sensul asumării greșelii.

Cu toată sinceritatea, vă mărturisesc că majoritatea informațiilor pe care le dețin despre psihologia iertării le-am învățat de la Dr. Harriet Lerner, autoarea bestsellerului internațional „De ce nu vrem iertarea?“. Ideea de bază de la care pornește autoarea sună în felul următor: „Doar dacă recunoaștem cele mai comune ingrediente ale unei scuze eșuate, vom avea un fundament pe care să învățăm cum să construim o scuză de succes.“

Cele mai nepotrivite scuze urmează trei căi (pe care o putem lua la vale, cu regrete cu tot):

— Îmi pare rău, dar… Acest „dar” face praf toată sinceritatea, deoarece semnalează apariția unei justificări sau anulează mesajul „îmi pare rău“. Prin urmare, declarația pe care o va auzi persoana față de care ați greșit este următoarea: „Având în vedere întreaga situație, impolitețea mea (comportamentul negativ în care m-am implicat) este de înțeles.“

— Îmi pare rău că te simți așa. Aceasta e o altă idee care poate părea bună în teorie, dar care în practică este mai mult decât inutilă. Și asta deoarece, așa cum subliniază dr. Lerner „o scuză autentică rămâne focalizată asupra demersului tău, nu asupra reacției celuilalt“.

— Îmi pare rău dacă am fost agresiv. Care credeți că este cuvântul-capcană din această replică? Ei bine, unul care sugerează că e posibil ca eu să nu fi greșit cu nimic: „dacă“. Orice scuză care implică și cuvântul „dacă” este mai mult o non-scuză, iar remarca poate părea uneori de-a dreptul condescendentă.

Astfel, pe bună dreptate am putea spune că a ști să ceri iertare sau a ști să exprimi scuze este o artă. Dincolo de verbalizarea celor trei cuvinte magice, fără alte justificări sau explicații inutile, derutante sau chiar acuzatoare, procesul implică și disponibilitatea de a aștepta apoi ca partea rănită să fie dispusă să acorde iertarea. După care s-ar putea să vedem și o altă fațetă a realității: există cazuri în care verbalizăm scuze ca la carte, dar tot nu primim iertarea. Cel puțin, nu pe loc. Și trebuie să acceptăm situația fără a insista – fiindcă iertarea obținută de formă, cu de-a sila, nu duce la împăcare, ci doar la mai multă frustrare (pe care cel rănit o va acumula în timp). Desigur, asta nu înseamnă că nu merită să încercăm a rezolva problema sau măcar să ne asumăm contribuția noastră la derularea conflictului.

Paradoxal, partea cea mai benefică din tot procesul iertării e reprezentată (pentru ambele părți) de inițiativa ofensatorului de a-și asuma responsabilitatea la modul cel mai sincer, pentru ceea ce s-a întâmplat. Iar atunci când dăm dovadă de acest curaj, este valabilă regula keep it simple. Ne uităm în ochii celui față de care am greșit și, rostind cele mai blânde și mai umane cuvinte, ne exprimăm scuzele – fără a-l implora pe cel rănit, a-l critica, blama sau umili – doar pentru că vrem noi să ne ierte. Odată echilibrată situația, fiind restabilită demnitatea celui rănit, avem posibilitatea să ne exprimăm și sentimentele proprii (sau modul în care supărarea celuilalt ne afectează). Desigur că s-ar putea ca o lămurire integrală să necesite mai multe discuții distincte (eventual, în zile diferite, în funcție de context); dar esențial este ca – în primul rând – să ne asumăm vinovăția pentru partea noastră de vină, exprimându-ne regretul scurt și la obiect.

Evident, nu va fi „simplu și rapid“ în toate cazurile. Nu vorbim despre o rețetă de gogoși. Uneori, iertarea are nevoie de căldură sufletească și de timp, ca să dospească. Apoi, depinde din ce aluat e făcut omul pe care l-am rănit, căci… „există o diferență între indignarea sănătoasă, care conservă integritatea sinelui, și furia perpetuă, care-l trezește la trei dimineața ca să-i hrănească fanteziile răzbunătoare“. Mai depinde și de gravitatea ofensei pe care i-am adus-o: „Una e să fi uitat să-i returnezi vecinei castronul de salată, și alta e să te fi culcat cu soțul ei“ – ne spune aceeași dr. Lerner cu umor. În plus, mai contează și la a câta abatere suntem, deoarece „dacă cel în cauză nu face un efort sincer de a se asigura că nu se mai repetă incidentul nefericit, e foarte probabil ca noi să-i dăm de știre că nu mai vrem să-i auzim scuzele repetitive“.

Așadar, pentru toți cei care doriți să vă însușiți arta de a cere scuze – fie pentru a avea colaborări mai pașnice cu soacra care locuiește în aceeași casă, cu șeful de la serviciu sau cu șoferii din trafic, fie pentru că vă doriți în mod autentic și din toată inima să reparați o relație care chiar contează pentru viața voastră pe termen foarte lung, cum e aceea cu propriul copil sau cu partenerul de viață – recomandarea mea e să citiți „De ce nu vrem iertarea?“. Veți intra astfel în clubul select al acelor oameni care au înțeles cu adevărat și știu cum să aplice psihologia iertării.

„De ce nu vrem iertarea?“, Dr. Harriet Lerner – 32 lei – aici

Text de Gáspár György, psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, specializat în hipnoza clinică, psihoterapia de familie şi psihoterapia integrativă.