Despre tine, mamă

Andreea Esca, Andra, Feli, Sore, Mihaela Rădulescu, Amalia Enache, Ada Galeș, Adi Hădean, Iuliana Tudor, Andreea Perju și echipa A List Magazine s-au reîntors în copilărie și a retrăit clipele frumoase, așternând totul pe hârtie. Și, pentru că de câte ori vorbim despre mamele noastre, ne simțim din nou copii, am scris o compunere ca în școala generală.

Andreea Esca

Mama mea este cea mai frumoasă. Este blondă, cu ochi verzi, și poartă mereu pantofi cu toc. Îmi amintesc de colegul meu de bancă din clasa întâi care mă întreba dacă mama are un fluture la sandale sau cum își face bucla? Când m-am întors acasă, am întrebat-o ce este aceea o buclă și dacă are, într-adevăr, un fluture la sandale?

După mama mea întorceau capul toți colegii mei de școală și de liceu și cred că și unii părinți J. De ea mă întreabă și acum, dacă mă întâlnesc cu ei.

Mama era cea care la ședințele cu părinții făcea tot felul de glume și care mă ducea și mă lua cu mașina de la toate petrecerile. Oricum, dormea machiată și când o întrebam de ce, îmi zicea: “Dacă vine cutremurul și trebuie să ieșim în stradă, să fiu aranjată”. Tot legat de cutremur era și răspunsul la întrebarea ”De ce nu punem și noi niște bani deoparte? Dacă vine cutremurul și rămân banii în casă, nu mai bine-i cheltuim?”, spunea ea.

Mama făcea lecțiile cu mine, îmi facea ghiozdanul, nu mă lăsa să spăl vasele, să duc gunoiul sau să merg la pâine și la sifoane. Tot ce voia de la mine era să învăț bine și să îi spun întotdeauna adevărul. “Că treabă o să faci toată viața…”

Mama mea cea elegantă și mereu haioasă se trezea zilnic la ora 06.00, mă pregătea de grădiniță sau de școală și pleca la spital cu Dacia ei roșie, botezată habar n-am de ce: “MUȚICA”. Cu mult înainte să existe casetofoane sau radiouri pentru mașini, mama purta cu ea obligatoriu și casetofonul Grundig cu baterii, primit de la sora tatălui meu , pe care îl așeza pe scaunul din dreapta, și dădea Play la casetă, când pornea motorul.

Mama mea a fost asistentă medicală la sala de operații a Institutului Oncologic din București aproape toată viața, deși și-a dorit să fie actriță. Nu a fost acceptată însă la examen, pentru că tatăl ei era deținut politic. Așa a ajuns, după ce a terminat Liceul Lazăr, la Școala Sanitară. Și pentru că mama iubește foarte mult oamenii, și-a îngropat visul de a fi pe scenă și și-a dedicat viața bolnavilor de cancer. Dar tot cu talent. Era acea asistentă care le făcea cafea dimineața bolnavilor și le povestea cu un umor deosebit despre cancanurile vremii, ca să le aline durerile și să mai uite de probleme. Le povestea toate piesele de teatru și filmele pe care le vedea, toate poveștile din Paris Match și din culisele “showbizului” de la noi, din acea vreme. N-am cunoscut niciun pacient de-al ei care să nu-mi spună cât de mult l-a ajutat cu felul ei de a fi.

Când venea acasă, după stat chiar și 8 ore în picioare în sala de operație, era gata de treabă: gătea, spăla, mă lua de la înot cu mâncarea caldă în geantă, mă ajuta la teme, mă asculta la lecții, mă ducea la meditații și mai aveam și vreme de povești. Toată săptămâna eram numai noi două. Tata, care lucra la Cernavodă, venea doar în weekend, atunci când eram obligate să mâncăm ciorbă. Altfel, meniu-ul nostru era “de burlaci”, cum zicea chiar ea: chiftele cu cartofi prăjiți și ouă ochi, cartof copt cu unt, pui gătit în pungă sau la ceaun.

Mama mă plimba cu mașina de spălat prin casă și îmi făcea “coada spic”, la prima oră. Îmi cosea rochii pentru Revelion din materiale de la Bucur Obor și mă pavoaza cu praf de globuri în păr. Dacă vedea un model frumos de pulover în revistele străine, mi-l croșeta într-o noapte, deși abia învățase să croșeteze.

Și tot mama îmi împrumuta rochiile și fustele, puloverele și pantofii și se uita după mine de pe balconul etajului 7, până nu mă mai vedea în zare.

Mama era cea mai bună gazdă pentru prietenii mei, care veneau și plecau non stop de la noi, și pentru care ar fi întins masa la orice oră. Nimeni n-a uitat cum ne servea cartofi prăjiți pe balcon cu un aranjament de restaurant. De curând, o colegă de școală primară mi-a zis că și acum, când mănâncă omletă cu ardei gras, se gândește la mama.

Mama mă încuraja să fac o mulțime de lucruri pe care n-aș fi cutezat să le încerc și îmi repeta de fiecare dată: “Fă asta sau asta, pentru că nu te mai întâlnești cu anii aceștia”.

Mama s-a bucurat și s-a întristat alături de mine pentru toate iubirile și pentru toate etapele profesionale și a avut mereu un cuvânt de încurajare.

Apoi, mama mea a devenit mama copiilor mei. A dormit cu ei în cameră, le-a făcut mâncare, i-a ajutat la lecții, i-a dus în vacanțe, a împărtășit cu ei bucurii și supărări. Acum, nu-i vine să creadă că Alexia împlinește 18 ani. Păi nu făceam eu 18 ani ieri, alaltaieri. Și știti ce? Și prietenii mei de acum, dar și cei ai Alexiei, prima dată mă întreabă: “Ce face Mamina?”.

Amalia Enache

Mama mea a purtat toată viața o singura bijuterie: verigheta. Era mignonă, nici 1.60 cm nu avea și nu a vrut niciodată să știe cât era de frumoasă. Și cât era! Buze pline, ochi kaki, părul mereu scurt, chic e un cuvânt pentru ea inventat. Nu a avut niciodată bibelouri în casă, nu punea mai mult de două culori pe ea, nu suporta bârfele și răutățile. De fapt, deși am întâlnit mulți oameni excepționali care se ocupă cu binele și caritatea, nu am cunoscut niciodată un om mai bun decât mama mea. Și nici mai tolerant. Și nici mai liniștit, cu vorbe puține și fapte multe.

„- Ieși, te rog, din bucătărie Amalia! Tu o să faci altceva în viață.

-Și dacă o să-mi pară rău când o să fiu mare că nu știu să gătesc, glumeam eu, deși eram sincer complet dezinteresată de cum se face mâncarea și de mâncare, în general?! Iar ea mă cunoștea atât de bine și îmi făcea, de fapt, pe plac.

-O să te învețe o vecină, bine?

Râdeam apoi amândouă la ideea ca, măritată fiind, voi bate la ușa unei vecine care să-mi spună repede dacă la ciorbă pui întâi carnea sau legumele.

Mi-a rămas astfel mereu tot timpul din lume să învăț, să mă joc, să citesc, să visez. Am avut de la mama încredere deplină. Avea încredere în fetița care singură avea să fie pe puterile ei cea mai bună la scoală, fără niciun ajutor la teme, niciodată, care sigur urma să fie cea mai dezinvoltă la serbare, în adolescenta care mergea liberă la majorate, în tabere, apoi în tânăra care și-a ales singură facultatea, profesia și pe cine iubește. Sigur avea și mămica mea toate fricile pe care le are o mamă legate de copiii ei, dar eu nu am simțit niciuna. Vag, când eram bolnavă mai rău, o vedeam sau o simțeam mai vulnerabilă, chiar plânsă, dar nu se dezlipea o secundă de lângă mine. Nici eu, nici fratele meu nu am fost lăsați singuri pe la bunici decât când eram suficient de mari să ne dorim noi asta. Mama mea nu s-a plâns niciodată că i-ar fi fost vreo secundă greu cu copiii. Prima dată când am auzit eu că ar fi și dificil să crești copii eram adultă și am auzit asta de la prietene care aveau copii mici. Mama mea mergea la serviciu și ne creștea pe mine și pe fratele meu fără să ofteze vreodată, fără să ridice vreodată tonul. Nu am cunoscut vreun alt om mai calm decât ea. Ea a impus în casă regula să nu fim pedepsiți. Totul, totul era despre încredere și vorbă bună.

Tatăl meu, pe lângă că preda sport la școală, era antrenor de oină și încă unul foarte bun. Îmi amintesc cupele lui, o mulțime de cupe, dar la fel de bine îmi amintesc culmile de rufe permanent pline din curtea noastră. La o mașină de spălat rudimentară, mama mea spăla echipamentele întregii echipe continuu, pentru că cei mai mulți erau copii amărâți, de la sate, care sigur nu aveau acasă nicio mașină de spălat și care vedeau prima dată un tren și marea, în cantonamentele cu tatăl meu.

Ah, cum l-a iubit ea pe tata! Cu răbdare infinită, cu blândețe, umor mult și fără urmă de tăgadă. Când am pierdut-o, fulgerător, în urmă cu 10 ani, tata i-a scris cea mai frumoasă scrisoare de dragoste, ce concurează cu orice s-a scris despre iubire vreodată. Așa știa ea să iubească pe toată lumea, complet, iar cei care am iubit-o, am iubit-o la fel de deplin, pentru că așa ne învăța ea. Mama a purtat o singură bijuterie toată viața: verigheta. Și ne-a demonstrat o viață întreagă că singurul lucru de care avea nevoie să fie fericită era de familia ei.

Adrian Hădean

Când veneam eu pe lumea asta, tata vopsea dulapul din bucătărie în albastru, foarte emoționat, foarte nerăbdător. Nu știu dacă pentru că soția lui trecea prin durerile primei faceri ori pentru că urma să-i vină pe lume primul copil, un băiat. N-aș fi știut nici povestea asta, dacă nu mi-ar fi spus-o acum, la 40 de ani de atunci, Lia, Liuța, prietena mea din primii ani de viață, cei pe care i-am petrecut la Pâncota. De acolo vin primele mele amintiri cu mama, amintiri pe care le trăiesc viu prin prezentul pe care-l am cu fiul meu. Mi se strânge stomacul gândindu-mă la ce a putut să simtă când aproape mi-am scos un ochi cu un cârlig agățat într-un gard, când am fost înțepat pentru prima oară de o albină, când a fost nevoită să-mi extragă prima așchie din arătătorul meu de copil de doi ani. Pe măsură ce creșteam, mama avea de oblojit alte și alte răni. O zgârietură adâncă pe braț, nenumărate cuie înfipte-n picioare, mușcături de câine, arsuri cu bășici și căzături printre urzici. De la mama am știut pentru prima oară ce înseamnă să-ți fie dor. Aveam puțin sub cinci ani când ai mei au hotărât să ne mutăm în Baia Mare, mai aproape de părinții mamei, la care am și locuit în zilele mutării, eu fiind cel mai mare dintre cei trei copii (Dana, sor’mea cea mai mică a venit ceva mai târziu). Îmi amintesc că mergeam în fiecare dimineață, amiază și seară spre stația de autobuz și așteptam lângă un gard venirea ei. Oamenii coborau, plecau în treburile lor, eu o luam singur și cu un mare nod de dor strângându-mi gâtul spre casa mătușii mele care locuia în apropiere. Au fost câteva zile, dar, Doamne, dor mi-a fost de ea. Ani de zile după, visam că zbor spre mama alergat de cineva care încerca să mă tragă de picioare în jos. Am trecut peste asta, cum a trecut și ea prin și peste multe pentru noi. Mama a fost mereu făcătorul de pace într-o casă complicată și predispusă la diverse tipuri de război. Nu s-a plâns niciodată, nu o face nici azi, deși uneori îi ieșea sângele prin pielea subțiată de muncă a degetelor. Muncă de la 6 la 14 ori de la 14 la 22, muncă înainte de muncă ori după ea, ba cu rufele, ba cu bucătăria, ba cu grădina. M-am întrebat deseori de ce i s-a dat atâta zoală unui om atât de blând. N-am un răspuns, dar acum știu de ce sunt așa cum sunt. Știu și de ce nu-s cum nu-s, dar tot nu știu cum poate cineva să tacă și să facă atâtea, atâția ani la rând.

Ana e văduvă de trei ani și nu-i pică bine asta, deși viața ei cu Ilie a fost mai des mare zbuciumată decât oglindă de lac. Ana e pensionară de anul trecut și nu-i pică bine nici asta. Ana are mere, dar are și găini, prune, struguri, roșii, castraveți, zacuscă, pere, gutui, nuci, cozonaci, prăjituri și timp pentru toți copiii și nepoții ei. O iubesc pe Ana ca pe mama, pentru că asta-mi e.

Andra

Când eram mică, mă miram mereu că mama mea poate să aibă grijă de toți: eu, cele două surori și fratele, plus tatăl meu. Nu ne lipsea nimic niciodată, pentru că mama gătea, cosea, povestea, explica… Mi se părea că nu e niciodată bolnavă. Nu ar fi avut timp!

Mama mea se bucura mereu de bucuriile noastre. Când eu și frații mei luam o notă mare la școală, se entuziasma de parcă am fi luat o medalie olimpică, iar când veneam triști de la școală, pentru că ne consideram nedreptățiți de un profesor, se înfuria și era în stare să dărâme școala pentru noi. Doar că nu o lăsam! Așa că ne consola acasă, spunându-ne cât suntem de minunați și că, dacă vom munci mai mult, ni se vor îndeplini toate visele. Și așa a fost!

De la mama am învățat că trebuie să mă port frumos cu toată lumea, chiar și cu cei care nu se poartă frumos cu mine sau care nu îmi sunt simpatici. A te purta frumos cu ceilalți e un cadou pentru tine, nu pentru ei, te îmbogățește. Iar binele se întoarce mereu. De la ea am învățat că familia e cea mai importantă și că nicio problemă nu e prea mare, când ai oameni iubiți aproape. Totul se rezolvă, noi ne facem finalul fericit.

Cu mama am putut să vorbesc prima oară despre dragoste și ei i-am mărturisit prima oară cele mai mari frici ale mele, dar și cele mai ascunse dorințe. Mama mereu m-a înțeles. Și m-a ascultat.

Astăzi, când îmi este greu, adesea mă gândesc: Oare ce ar face mama în locul meu? Și găsesc imediat soluția. Toată lumea îmi spune că semăn cu mama. Și, deși știu că ei se referă la ochi sau la zâmbet, eu mă bucur să aud asta și sper să semăn cu ea și la putere. Mama mea e cea mai puternică din lume. Mama mea are super puteri.

Feli

Mă emoționez de fiecare dată când vorbesc despre ea. O iubesc nemărginit și mi-e dor de ea în fiecare clipă. O iubesc nu doar pentru că e mama mea, ci pentru că e omul care știe să mă asculte, care mă pune mereu pe picioare și mă încurajează întotdeauna să lupt pentru visul meu. Simte când nu sunt bine, indiferent cât de bine încerc să ascund eu asta, și găsește ea cuvintele potrivite să mă facă să văd și partea bună a lucrurilor. Mama mea e o zână! Este inspirația mea și modelul meu de curaj și bunătate. Știu că e mândră de mine și sper să o fac mândră în fiecare zi!

Magda Pălimariu

Toate mamele își laudă puii. Pentru ele, copiii lor sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți, cei mai buni. Este un lucru știut. Dar și copiii își laudă părinții și, cel mai adesea, își laudă mamele. Nici eu nu fac excepție. Cred despre mama mea că e cea mai bună mamă din lume și nu mi-aș putea imagina nicio clipă cum ar fi ea, dacă ar fi altfel!

De mic copil o percepeam ca pe zâna cea bună, era centrul universului meu și nu credeam că există o mamă mai bună pe lume. Era totul pentru mine; ea mă lua de la grădiniță, ea îmi gătea orice aveam poftă, ea prepara cea mai bună ciocolată de casă, ea mă învăța mereu să fiu bună cu copiii din jurul meu, ea îmi făcea codițe și îi plăcea să-mi pună două fundițe mari albe în păr. De fapt, ea avea grijă de mine, mereu. Apoi, a venit și sora mea pe lume, în urma insistentelor mele, pentru că îmi doream foarte mult o surioară. Iar mama mea a devenit mama noastră. Și, în ciuda greutăților pe care le avea câteodată, pentru că tata era uneori plecat, nu își arăta supărarea sau oboseala. Ne făcea să ne simțim mereu egale, ne spunea mereu că are cele mai frumoase fete, că suntem deștepte, că ne iubește la fel de mult pe amândouă și că nu trebuie să ne certăm niciodată.

De la mama mea am învățat în timp că lucrurile mici, făcute pentru cei din jur, au o însemnătate foarte mare.

Mama mea nu-și dorea altceva de la noi decât să învățăm bine și să ne vedem de școală. Niciodată nu ne punea să spălăm vase, nici măcar farfuria în care mâncam. Ne plăcea să o ajutăm la cremele pentru prăjituri, de sărbători, dar și atunci ne trimitea la joacă, sub pretextul că mai mult o încurcăm, decât o ajutăm. Cred că mama mea are cel mai bun suflet din lume. Nu era dată să văd o rochiță care să-mi fi plăcut și să nu mi-o fi cumpărat, deși poate nu îi era întotdeauna ușor să se descurce cu banii. Ea la rândul ei era o femeie cochetă, înaltă, blondă, cu părul lung și ochii albaștri. Toți copiii de la joacă, dar și colegii de la școală și profesorii spuneau că am cea mai frumoasă mamă. Spuneau că seamănă cu Claudia Schiffer. Eu zic că era și mai frumoasă.

Adoram să îi port rochiile și pantofii cu toc, atunci când nu era acasă. Le probam pe toate și mereu credeam că o să le așez la loc în dulap așa cum erau puse, crezând că voi fi certată. Însă niciodată nu reuleam să fac asta și, spre norocul meu, nu ieșea mare tam-tam, pentru că, într-un final, mama râdea de mine.

Ce multe aș mai avea de povestit… Dar nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl retrăiesc și acum când îmi amintesc cum mă aștepta să mă ia de la școală sau de la grădiniță, sau când venea câteodată în pauze să mă vadă, cum alergam spre ea să mă ia în brațe și cum ne strângeam și ne pupam minute în șir. De fapt, asta se întâmplă și acum când merg la Sibiu. Ne îmbrățișăm continuu. Apoi ne punem pe povestit și uitam de noi. Ah! Ca să nu mai zic cât de mult râdem când ni se alătură sora mea.

M-a născut când avea 18 ani și, pentru mine, a fost și este și mama și sora și prietena mea. Întotdeauna i-am povestit ce aveam pe suflet, și bune și rele, niciodată nu am avut secrete una față de cealaltă și ne-a învățat mereu, și pe mine și pe sora mea, Oana, indiferent ce avem pe suflet, să nu ne ferim să-i spunem. Am avut mereu încredere în ea și în sfaturile ei. Acum că timpul a trecut, mama noastră a devenit bunică pentru băiețelul surorii mele și văd că este din nou la superlativ: este cea mai bună bunică și mai mult de atât. Nu trece o zi fără să-l vadă. Iar el este topit după ea și a devenit și pentru el una dintre cele mai dragi ființe din lume. Pentru că așa e mama mea, o ființă dragă, sufletistă, iubitoare, caldă, frumoasă, răbdătoare și, nu în ultimul rând, foarte puternică. Niciodată nu s-a plâns că îi este greu, niciodată nu ne spune că o doare ceva (preferă să meargă pe ascuns la doctor, ca să nu ne facem griji), s-a preocupat mereu să ne fie bine și să nu ne lipsească nimic, ne încurajează și ne susține. Mama mea e minunată și nu trece o zi fără să ne sunăm.

Dragă mamă, îți mulțumesc și te prețuiesc!

Iuliana Tudor

Mă uit și astăzi în ochii ei și mă văd cel mai iubit copil! Mă uit și astăzi în ochii ei și descopăr cel mai frumos și cel mai puternic om. Pentru mama mea, fiecare zi din viață a fost și este o victorie. A învins implacabilul, a învins neputința, a învins barierele fizice cu o minte iute, cu multă dragoste, cu credință, cu o fire energică pentru care voința este motorul principal. Este cel bun model motivațional pe care l-am întâlnit. Este o femeie a cărei forță a venit întotdeauna de la familie, familie pentru care ar face orice. Ea este cea care ne dă forță, oricât de greu ne-ar fi. Și mie și tatălui meu. Mă simt copil cu ea… atât de copil încât mă cuibăresc și astăzi, la 40 de ani, la pieptul ei și o rog să mă țină în brațe, așa cum o făcea când eram foarte mică. Ce bucurie imensă sunt părinții… și cât de multă nevoie au de noi. Fără ei, n-ați fi avut viață! E primul și esențialul Dar!

Mulțumesc Mamă, Mulțumesc Tată!

Ada Galeș

Mama este una dintre cele mai mișto femei pe care le cunosc.
Dincolo de job-ul ei full time de director de comunicare și dezvoltare de la Selgros, mama mea scrie cărți, a publicat vreo 5, pictează și cel mai important se chestionează la fiecare pas, se caută, se găsește, se reinventează, s-a dus la terapie (a făcut și o formare în sensul ăsta), citește, știe să mănânce (și să gătească), să bea vin, să se îmbrace. Idilic, nu? E idilic tocmai pentru că nu e totul doar feeric.
Copiii cel mai bine deprind comportamentele pe care le văd la părinții lor, iar eu de la mama am învățat enorm, prin puterea pe care o are exemplul dat de ea și avem una dintre mai complexe relații care este într-o continuuă creștere și dezvoltare. Am apreciat întotdeauna cât de mult de poate schimba mama în funcție și de experiențele pe care le dobândesc eu, cât de generoasă e că poate prelua de la mine lucruri de care îmi mai dau și eu seama, crescând.
În același timp, mă omoară perfecționismul pe care l-am moștenit. Fiind firi diferite, la mine se traduce într-o anxietate și o neîncredere căreia greu îi fac față uneori.
Așa că, sunt destul de severă cu cei din jur, exigență pe care o recunosc și la ea.
Mult timp am crezut că nu îmi place mousse-ul, dar de fapt doar ei nu îi plăcea.
M-am zbătut de când eram mică să nu mă asortez prea tare, pentru că ea e mereu asortată și e normal să mă lupt absurd să nu îi semăn uneori, dar ultima dată m-am surprins cumpărând de la lenjerie intimă la pullover, obiecte vestimentare de aceeași culoare.
Mama mea este și cea mai bună prietenă și femeia pe care o admir cel mai tare. Are și un blog deștept.
O găsiți pe facebook sub numele Tony Mott (Tony de la Antoneta și Mott de la bunica); și pe www.tonymott.ro

Andreea Perju

De 22 de ani, trăiesc 8 Martie altfel. Doar cu gândul îndreptat către mama și cu amintirea ultimului cadou oferit ei, o floare albă cu fosforescent, pentru care am strâns bănuți. Ea nu mai este fizic, dar e prezentă în gândurile mele, zilnic. Relația noastră mi-a ghidat existența și adolescența, a făcut din mine omul de azi și, chiar dacă am petrecut prea puțin timp împreună, doar 12 ani, legătura mamă- fiică este de neegalat, sublimă și unică. La mulți ani, MAMA!

Sore

Mama a fost întotdeauna acel je ne sais quoi al meu. Mașina pe care o conducea era un jeep suzuki samurai roz bonbon, purta întotdeauna o beretă franțuzească, așezată militărește pe cap, sarafane din catifea, cusute chiar de ea, noaptea, iar părul creț și roșcat completa ochii verzi.

Colegii știau că a venit “Sorina” la școală, pentru că, dintr-o dată, se auzea mix-ul făcut pe caseta cu o noapte în urmă, Coco Jambo la maxim, din jeep-ul bonbon. Când pleca în vacanțe, își așeza toate hainele pe ținute, de la cercei, la pantofi, iar eu, din vârful patului, mă minunam. Nu știam că se poate o asemenea organizare și mă frapa să văd câte haine și bijuterii are. De altfel, seara se termina foarte târziu pentru ea, căci scria pe masa din bucătărie asigurări până dimineața. Mereu a avut spirit antreprenor și și-a dorit să nu fie nimeni șeful ei, chiar dacă la început a fost mai greu.

Când era ziua mea, organiza cele mai tari petreceri pe care am putut să le revăd pentru că tot ea le filma cap-coadă. Avea camera pe umăr și surprindea toate momentele. Decora casa și pregătea mancare, apoi își prindea o coadă lungă, falsă, creață, cum nu văzuse nimeni până atunci așa ceva.

Adevărul este că nicio masă de Crăciun, de Paște sau de ‘duminică’ nu arată și nu se ‘simte’ ca la mama acasă. Are darul frumosului din orice.

Iar acum, a descoperit Instagramul și câteva femei de vârsta ei care sunt super funky îmbrăcate și își salvează tot felul de poze inspiraționale, pe care vrea să le pună în practică. Mama e un rockstar.

Mihaela Rădulescu

Aveam senzația că știu totul despre mama mea. Până am devenit mamă și… am început să înțeleg ce înseamnă acest lucru. N-am mai scris din școala generală o compunere despre mama. 🙂 Atunci scriam cam toți la fel, despre mame, trebuia să fie ceva duios și numai de bine. Și nu cred că scriam musai din suflet, cum îmi vine să scriu acum, după ce am înțeles… cine e Mama. Acum știu că femeia asta minunata mi-a dat nu numai viață, dar m-a și învățat cum s-o trăiesc. Mi-a pus în banca de date tot ce îmi folosește azi, cu răbdare și iubire, cu metodă și verificare, că, deh, a fost o viață profesoară. După ce s-a prăpădit Tata, singurul bărbat al vieții ei, iubirea vieții ei din liceu și până în ultima lui clipă, am luat-o lângă mine. Am simțit că așa trebuie să-i dau înapoi câte ceva din ce mi-a dat. N-am lăsat-o singură, pentru că m-a durut adânc singurătatea ei. Nu știu cum sunt alte mame, dar mă laud cu una grozavă, încă tânără și frumoasă, care nu se plânge de nimic, niciodată. Trebuie să ghicesc dacă are ceva pe suflet și nici atunci nu-s convinsă că vrea să fie ajutată. Cred că e o chestie a mamelor iubitoare, care au trăit numai pentru familia lor și care nu mai pot fi transformate. Nici nu cred că aș vrea, o iubesc exact așa cum e, fină și încă cicălitoare, de gașcă și blândă, îngrijorată de câte ori plec, liniștită când o sun sau mă întorc acasă. Mama e piesa de rezistență din structura mea, e cea care m-a adus mereu cu picioarele pe pământ, chiar dacă m-a lăsat să zbor cât de liber am vrut. Mama e iubirea cea mai stabilă din viața mea, alături de copilul meu și familia noastră. Sper să nu citească ce am scris aici, sigur o să plângă copios. Pentru că… așa e Mama. Suflet și iubire.

Echipa A List Magazine

Alexandra Bolba (In The Sport Light)

M-am gândit mereu și mă gândesc și azi, cum a putut și cum poate mama să le facă pe toate. De la prăjituri senzaționale, renumite în toată lumea, care umpleau casa cu miros de vanilie – la calcule sofisticate, de la munca de birou – la arcadele de trandafiri de toate culorile care mă întâmpină atunci când merg acasă. Mama avea grijă de noi și era caldă și bună, și tot mama era omul ”de fier”, atunci când era nevoie. La mama veneau toți, pentru că ea ajuta pe toată lumea și găsea soluții pentru orice probleme, chiar dacă nu erau ale ei. Și, oricât încerc să-mi amintesc, nu țin minte să se fi plâns vreodată. Pentru mine ea însăși e un mister și a fost mereu un exemplu și un motiv să merg mai departe, atunci când mi-a fost greu. Mereu îmi ziceam: ”Păi, dacă mama a putut?”

Mama m-a învățat ce înseamnă onoarea, importanța cuvântului dat și a promisiunii făcute, și tot ea mi-a dat mereu libertatea să aleg, să experimentez, să fac ”100 de lucruri în același timp” și m-a încurajat să dau curs oportunităților care-mi ieșeau în cale.

Recunosc, n-am fost musai un copil răsfățat, pentru că, mereu exigentă, mama m-a învățat de mică ce înseamnă responsabilitatea, mi-a amintit mereu că trebuie să știu să mă descurc singură, să trec prin și peste situații grele. Și, deși când eram copil mă supăram că în loc să-mi facă clătite cu dulceață, atunci când aveam poftă, ea îmi spunea ”Vino să vezi cum se fac” – azi îi mulțumesc.

Azi, mama încă le face pe toate. Cu drag, cu zâmbetul pe buze și cu miros de vanilie.

Gáspár György ( Love Is Fun)

Mama mea este una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. A crescut într-un sătuc din apropierea orașului Satu Mare, fiind prima născută într-o familie cu cinci copii. De mică, a fost învățată de către adulții responsabili cu creșterea ei să ofere mai mult decât primește – atât familiei, cât și celorlalți din jur. Și asta a continuat să facă de atunci, mereu.

La vârsta tinereții, a căutat iubirea fără a se lăsa împiedicată de mentalități învechite și rigide. Curajoasă, și-a căutat drumul propriu în viață, fără prejudecăți. Și nu s-a oprit, până ce nu l-a întâlnit pe tatăl meu: un bărbat chipeș și charismatic, care avea să-i fie alături până la moarte. Doar că – așa cum bine înțeleg acum, ca om matur și terapeut de cuplu și familie – relația lor a fost departe de ceea ce ea a visat ori și-a dorit de la viață. Cu toate acestea, nu a încetat nicio clipă să spere. Să lupte. Să tragă de sine și de omul care avea să-i fie soț de două ori într-o singură viață.

Femeia aceasta suplă, puternică și vulnerabilă în același timp, a devenit mamă la o vârstă tânără – aducându-mă pe mine pe lume și îngrijindu-mă ca pe-o comoară. Îmi amintesc cât de bine îmi era, ca prunc, atunci când mă aflam în preajma ei; cum abia așteptam să ajungă acasă și să-i văd ochii, care mă făceau să mă simt văzut; cum îmi încălzea sufletul căldura glasului ei, cea mai înduioșătoare muzică din lume, care mă chema: „Dragul mamii…” . Îmi amintesc cu nostalgie de toate momentele noastre bune și de cele grele; de mirosul pâinii făcute în casă și de mândria mea inocentă de copil care, ani la rând, a spus că mama lui are 37 de ani. O parte din mine o vede și acum la fel ca atunci: cu tenul ușor măsliniu, cu ochii de culoarea ciocolatei, cu bluza ei albă de duminică și fusta cu papagali în culori vii, luminoase. Sunt anumite femei în lume, pe care timpul nu lasă prea multe urme – poate că spiritul lor tânăr le ajută să rămână neschimbate. Așa e mama mea.

Este și azi aceeași femeie simplă și extrem de complexă, în același timp. O femeie care a fost preocupată toată viața să creeze ori să repare – viețile membrilor de familie, căminul copiilor ei, buna înțelegere în familie. Și mai ales speranța pentru mâine. (De profesie, a fost croitoreasă, așa că nu e de mirare câtă grijă a avut de haine toată copilăria noastră; și azi își prețuiește enorm mașina de cusut: în mâinile ei pricepute, orice cârpă devenea o mică operă de artă. Copilul din mine revede în minte serile de iarnă în care adormea în cadența acelor de cusut ale mașinii…)

Am criticat-o și am judecat-o adesea, la vârsta ingratei adolescențe. M-am revoltat, în ignoranța minții mele (încă) de copil, neînțelegând ce înseamnă compromisul și la ce e necesar. Dar știu că nu aș fi ajuns cine sunt astăzi, dacă ea nu era exact așa cum a fost. Când mă gândesc la soarta ei, regret nespus toate greutățile pe care le-a îndurat, știind acum că, probabil, cea mai grea slujbă din lume este cea de mamă – și de la asta, nu-ți poți lua vacanțe. Iar atunci când ești mama unui terapeut, dificultatea se dublează. Căci copilul tău e conștient de toate lipsurile tale. Dar, de asemenea, îți înțelege umanitatea mai clar decât ar putea reuși oricine altcineva.

De fiecare dată după ce-o revăd (și trebuie să spun că revin frecvent în casa părintească, pentru că vreau să-mi păstrez rădăcinile vii), îmi spun că ea merita să-i ofer mai mult. Și îmi propun să devin un fiu mai bun. Sunt astăzi mult mai blând și mai sensibil, în comparație cu toți anii aceia care s-au scurs cândva între noi, pe vremea când abia descoperisem lumea și devenisem un lup tânăr, gata să mușc din viață. Între timp, ne-am apropiat din nou la fel ca în copilărie, de data asta conștient, cu emoția omului matur, care vede lucrurile de la depărtarea pe care i-o dă timpul. Deși suntem la sute de kilometri distanță, știu când se gândește la mine și știe când mă gândesc eu la ea – fiindcă în clipa aceea sună telefonul.

Poate că, la un moment dat, îi voi cumpăra mamei acei pantofi „din aur”, așa cum îi promiteam când eram mic. Știu că ea a făcut tot ce a putut, cu ceea ce a avut la dipoziție în această viață. E mama mea și n-aș fi putut primi niciodată alta mai bună. Cu bune și cu rele, rămâne mama mea – nimeni și nimic n-ar putea să mi-o ia.

La mulți ani, mamă! Îți mulțumesc pentru ieri, pentru azi și pentru ziua de mâine.

Raluca Leafu (In The Sport Light)

Eu și mama suntem diametral opuse, aceasta este marea mea dilemă, deși sunt produsul ei în tot ceea ce înseamnă educație, principii și în tot ceea ce am reușit să realizez până acum. Totuși, sunt rare momentele când avem aceeași părere despre un subiect.

Mama este cea care orice am făcut nu a fost niciodată supărată pe mine. Este cea care mi-a oferit TOT, fără a aștepta ceva în schimb. Este cea care mi-a dat încredere în mine, oferindu-mi libertate. Este cea care a crezut în orice idee de a mea și care niciodată nu mi-a spus Nu se poate. Este și cea care m-a cicălit să nu merg desculță pe gresie, să mă îmbrac bine sau de la acre primeam clasicele telefonele: Ai mâncat?, asta pentru că la orice vârstă, eu voi rămâne copilul ei.

Mama este complexă și chiar dacă suntem aproape mereu într-o contradicție, poate ni se aplică regula că extremele se atrag.

De fapt, MAMA este baza a tot ceea ce sunt eu astăzi, o persoană pozitivă, veselă, ambițioasă, cu încredere în mine și cu acel sentiment că pot muta munții oricând și pentru asta , îți mulțumesc MAMA!

Maria Ștefan (Beauty Dilemmas)

Ce aş vrea să îi pot spune mamei şi nu i-am povestit vreodată? I-aş spune cum o regăsesc mereu în sufletul meu când am nevoie de un sfat, când soarele mai intră în nori, iar eu îmi caut liniştea dimineţilor din copilărie, printre zâmbete şi mângâieri, cu toate că nu-mi amintesc să-şi fi arborat, vreodată, ostentativ, iubirea ei.

Relaţia mea cu ea se pierde în aroma bradului de Crăciun, ceai de tei cu miere în nopţi nedormite cu febră, printre răspunsuri la întrebări despre adevăruri ale vieţii, încrederea în propria-mi putere pe care m-a învăţat să o sădesc încă din primii ani şi să o păstrez cu sfinţenie ca pe o cheie magică de rezolvare a tuturor faptelor doar aparent încâlcite.

Ce să mai punem? Culori?! Roşu pentru că semnifică iubirea cea mai pură care ar putea fi dăruită, galben de la siguranţa cu care mi-a oferit de fiecare dată sprijinul atunci când i l-am cerut, verde precum tinereţea, albastru de la seninătatea cu care m-a încurajat atunci când părea că cenuşiul îmi invadează spaţiul interior, oranj de la jocurile şi vacanţele de vară, nuanţe solare care invadează amintirile deodată cu arome dulci-amărui, aduse de momente în care mi-aş fi dorit să fac mai mult, chiar dacă m-am mai poticnit uneori, dar ea a găsit puterea de a mă înţelege şi de a spune tuturor că se mândreşte cu mine.

Aş vrea să întorc acul vremii pentru a retrăi bucuria cu care m-a aşteptat în prag nelămurită, dacă mi-e bine ori mai puţin, şi să îi spun că da, recunosc că da, lucrurile ar fi ieşit mai bine dacă aş fi dat ascultare sfatului ei ori dacă am fi petrecut mai mult timp împreună, dar ştim amândouă că timpul este ireversibil şi că de-acum tot ce contează este viitorul.

Mai ţii minte când mi-ai spus că dacă eşti trandafir nu ai cum să înfloreşti în lalele, că dacă eşti mare, valurile se vor sparge de stânci şi nu vor cunoaşte nicicând unduirile molcome ale lacului? Mi-am găsit deocamdată calea, iar de-ar fi să cotesc într-o altă direcţie, tu îmi vei veghea atent răzgândirile pentru ca acestea să prindă aripi şi să se transforme în victorii, mai mici, mai mari, dar, oricum, în reuşite.

Magda Mușat (Advertising Manager)

Mama este veselă, râde, dansează, toată lumea care o cunoaște se întreabă: oare nu e niciodată supărată? De la mama am învățat să râd…Tot mama m-a învățat ca, atunci când ies pe ușa, să privesc înainte și să zâmbesc și orice problemă dispare… Mi-aduc aminte că mergeam împreună la cinema Patria la filme cu Alain Delon, cu toate că eu eram mult prea mică și când cumpăra biletele le spunea că sunt mai mare, ca să putem intra:), apoi mergeam la cofetăria Scala, unde mâncam o prăjitură numită Buzdugan. Îmi mai aduc aminte că atunci când era tânără, purta fustă scurtă, iar tocurile erau nelipsite, și eu de abia așteptam să merg prin casă cu pantofii ei.

Chiar dacă anii au trecut, eu parcă o văd la fel… Și asta, pentru că are o veselie molipsitoare, iar toți o cred mult mai tânăra decât este. Așa e mama, iar eu de aia sunt o mămoasă.

Nicoleta Nicolae (Editor in Chief – Online edition)

Mama și tata își duc traiul bun la noi, la țară. Vorbim în fiecare zi de la telefon și fiecare convorbire se termină cu: Ai grijă mamă! Să fii om bun și să nu te faci de rușine!

De când am devenit la rându-mi mamă, am început să o privesc cu alți ochi, să o admir mai mult, să o-nțeleg mai bine, să o apreciez și s-o iubesc mai mult.

E mama care se bucură atunci când îmi trimite (și acum) pachete de la țară. E mama care suferă atunci când copii ei nu au cea mai bună zi, e genul ăla de mamă care se bucură că poate să ajute pe cineva la nevoie, oricine ar fi el. A învățat asta de la mama ei și mi-a transmis și mie aceeași stare și bunăvoință. E mama care nu vrea să deranjeze, e mama care vrea ca toată lumea să fie bine. E mama mea și o iubesc!

Claudia Panțuroiu (Advertising Manager)

Îmi amintesc, când eram mică, că o urmăream fascinată pe mama cum se machia și cum îți aranja părul. Ritualul ei complex de frumusețe mai includea și măști din ingrediente naturale, pe care și le făcea singură, cu multă răbdare. A rămas la fel de cochetă și acum, întotdeauna plină de încântare atunci când primește în dar o cremă sau un parfum nou.

Mama a fost contabilă la fabrica de confecții din Argeș și, de multe ori, copia modele de haine care se produceau acolo, pentru export. Îmi amintesc că era foarte fericită că are două fete ce par îmbrăcate din catalogul Neckermann. Iar la serbările de la grădiniță, costumele noastre erau inspirate de personajele din cărțile de povești. Probabil că de atunci a început pasiunea noastră, a mea și a surorii mele, pentru modă și tot felul de combinații vestimentare.

Mama mai este și extrem de pricepută în bucătărie, iar dulciurile ei sunt absolut delicioase. Copilăria mea a avut o aromă inconfundabilă de zahăr vanilat. De fapt, întreaga scară a blocului în care locuiam mirosea ca o cofetărie atunci când se apropiau Crăciunul sau Paștele, iar vecinii treceau prin dreptul ușii noastre și se opreau în fața ei exact ca în reclama la cafeaua Jacobs! E adevărat, pasiunea mamei pentru gătit nu mi s-a transmis în aceeași măsură precum cea pentru haine, dar nu e încă timpul pierdut…

Însă, dacă vine vorba despre trăsătura ei definitorie, cea care și-a pus cel mai puternic amprenta asupra mea, probabil ar fi aceea că mama iubește oamenii și iubește viața, iar asta se vede pe chipul ei și în fiecare gest: râde adesea cu lacrimi și este mereu disponibilă pentru cei din jur. Ah, da, și mai are un talent fantastic pentru a negocia – și aici sper să îi calc pe urme!

Bianca Popescu (Look who’s Driving)

Pot spune că mama mea, ca orice mamă, este minunată, dar cred că mai important este ce am învățat eu de la ea. Oricine o întâlnește pe mama mea spune că este fascinat de eleganța ei. Și abia când am crescut am înțeles că nu ține doar de perlele pe care le poartă la absolut orice ținută sau că nu am văzut-o neacoafată niciodată în viața mea, chiar niciodată. Ci despre faptul că ea nu a răspuns urât nimănui, indiferent de cum acel om s-a purtat ce ea, ceea ce pe mine, câteodată, mă enervează că eu nu reușesc deloc să fiu la fel de calmă. Cred că, de fapt, în asta stă eleganța, de cum reacționezi în cele mai nefavorabile situații și stilul de viață pe care îl ai, chiar și alături de prietenele tale. Mama ține atât de mult la prietenele ei, încât ne-a făcut, pe mine și pe sora mea, să ne dorim și noi o prietenă, așa cum este mama. Sper să găsim 🙂

Amalia Dobre (Fashion editor)

Mama e cea mai veche dintre prietenele mele și, așa cum a dovedit-o de nenumărate ori, și cea mai înțeleaptă. Și cel mai optimist om pe care-l știu. Rar îi spun mama (îi spun pe nume), iar când îi spun așa e pentru că cine știe cum ne-am supărat. Chiar dacă nu stăm împreună de multă vreme, am vorbit la telefon deja cât pentru încă niște vieți. Probabil când va citi asta o să i se pară un pic ciudat, pentru că noi nu prea ne facem declarații. Dar știm exact cât și cum ținem una la cealaltă.

Diana Lupu (Lifestyle editor)

În fiecare an, așa cum am obișnuit-o încă de pe vremea când mergeam la grădiniță, de 8 martie, mama mea primea de la mine un desen sau o scrisoare. Acum, de 8 martie, îi scriu din nou cu emoție. Mama este stâlpul meu de sprijin, este omul care a suferit alături de mine în toate momentele grele și este prima persoană al cărui sfat vreau să îl aud.

Îi sunt recunoscătoare pentru libertatea pe care mi-a dat-o, pentru toate coifurile și jocurile inventate la petrecerile aniversare, serile de povești interminabile, pachetele cu bunătăți trimise în timpul facultății și în special pentru faptul că mereu și-a făcut timp pentru mine!

Azi, mă gândesc la mama și îi spun: Mulțumesc!

Bianca Nuțu (Beauty Dilemmas)

De la mama am moștenit talentul pentru scris și puterea de a transforma orice într-o poveste. O iubesc însă mai ales pentru toate acele momente când mi-a spus că pot. Că în viața asta, pot obține tot ceea ce îmi doresc. Mama e stâlpul meu de rezistență. Mereu acolo, mereu pregătită să mă susțină și să mă încurajeze.