Îmi doresc să fac acest interviu de când am văzut, la TIFF-ul de anul trecut, documentarul Planeta Petrila. Am povestit la momentul respectiv că a fost favoritul meu de la acea ediție, un film despre demersurile comunității din Petrila, în frunte cu artistul Ion Barbu, care încearcă să salveze mina orașului, dar și despre eforturile și pericolele prin care trec minerii, în frunte cu Cătălin Cenușă, în subteran, un documentar care vă așteaptă acum la HBO GO, asta dacă nu l-ați văzut deja la vreun festival sau la cinema (bine, chiar și așa, e foarte tare și merge revăzut oricând). Planeta Petrila este nominalizat acum la Premiile Gopo 2018 (27 martie) la patru categorii (Cel mai bun film documentar, Cea mai bună imagine, Cel mai bun montaj, Cea mai bună muzică – Jurjak & Ana Dubyk), așa că am zis că e cel mai bun moment să stau de vorbă cu regizorul Andrei Dăscălescu despre această poveste, dar și despre planurile sale de viitor.

Cum ți-a venit ideea pentru acest subiect? De unde ai aflat povestea minerilor de la Petrila?

Eu îl cunoșteam pe Ion Barbu și i-am făcut o vizită întâmplător. Chiar după ce am ajuns acolo, Ion Barbu a organizat un workshop cu studenți-arhitecți, pentru a propune scenarii de reconversie a clădirilor minei, ca să oprească planul autorităților de a demola tot. Prima oară am rămas ca să filmez câteva aspecte din workshop-ul ăsta, cumva la rugămintea lui Barbu, care știa că sunt regizor, știa filmul meu, Constantin și Elena, știa că am o oarecare vizibilitate, așa că m-a rugat să-i ajut, rămânând câteva zile și făcând un filmuleț despre workshop. Deci ăsta a fost primul contact și, practic, primele filmări. Mi-a plăcut mult și mina ca spațiu industrial, mi s-a părut foarte ofertant din punct de vedere cinematografic. În plus, la prima mea vizită, Barbu a organizat parada cu măști și pancarte și a fost complet suprarealist să văd ce poate face omul ăsta ca să atragă vizibilitate pentru cauza lui. Au fost lucrurile astea ieșite din comun care mi-au atras atenția, cum ar fi parada pe care a organizat-o la prima mea vizită sau lansarea lampioanelor, chiar din incinta minei. Filmându-le, mi-am dat seama că e ceva acolo care merită urmărit pe termen lung.

În Planeta Petrila ai reușit să îmbini foarte bine povestea artistului activist Ion Barbu și drama minerilor. Te-ai gândit de la început la această structură a documentarului, la cele două planuri?

Da, eu consider că sunt două filme, chiar ar putea să fie montate ca două filme separate, există material arhisuficient pentru a face un lungmetraj numai cu mina și, evident, un lungmetraj numai cu Barbu. Chiar le-am tratat ca pe două filme diferite, inclusiv în montaj, o parte era povestea lui Barbu și o parte era povestea minei. Și cumva le-am văzut ca pe două personaje principale – Barbu și Mina – care se cristalizează în persoana lui Cătălin Cenușă. Au fost două aspecte pe care le-am urmărit în paralel și într-un oarecare conflict: îmi doream să filmez mai mult la mină, dar Barbu tot mai venea cu o idee, cu un proiect, sunt multe lucruri pe care le-am filmat numai de dragul lui și pe care nu le-am folosit în film. Ne întâlneam dimineața, la micul dejun, și zicea: „băi, Andrei, mi-a venit cea mai tare idee. Hai să facem cutare chestie!”

Cum ai pregătit proiectul Planeta Petrila? În ce a constat documentarea? Ai stat de vorbă cu oamenii, cu autoritățile, ai mers la arhive?

Am avut, la un moment dat, intenția de a merge la arhive, dar mie, ca regizor de film documentar, mi se pare că miza e să surprind lucruri care se întâmplă, nu să povestesc lucruri care s-au întâmplat. De-asta poate că există cronici în care i se reproșează filmului meu că nu prinde un context mai larg. Eu cred că, cumva, contextul e fie cunoscut, fie bănuit, așa că m-am concentrat pe ceea ce am putut să surprind, și anume ultimele zile de muncă ale minerilor în subteran și la suprafață. M-am apropiat destul de greu și poate cu un pic de prejudecăți de mineri, am și fost întâmpinat, la început, cu reticență. Asta până când pur și simplu și-au dat seama că nu sunt doar un reporter venit să filmeze o jumătate de oră și, apoi, să facă o poveste negativă. Minerii au o pată destul de mare pusă pe presă, pentru că, la ultima mineriadă, ei nu au vrut decât să facă un protest prin care să ceară ceea ce li s-a promis, însă televiziunea i-a portretizat așa… ca pe un pericol pentru democrație. Iar asta nu era adevărat și ei au rămas cu ideea că orice cameră de luat vederi este dușmanul lor. Dar ușor, ușor, m-am împrietenit cu ei, am început să ne vedem și în afara minei, să ieșim la bere, până la urmă am devenit cumva unul de-al lor. După ce am terminat filmările, chiar mai primeam mesaje că le lipsesc, că le e dor de mine.

Pe ecran nu s-a văzut reticența, ba dimpotrivă, păreau cu toții o familie extrem de unită, o comunitate bine închegată.

Minerii sunt foarte uniți și am observat asta când am filmat în subteran. Eu credeam că ei mai muncesc, mai fac o pauză, mă așteptam să surprind tot felul de povești, de glume, lucruri din astea. Ei bine, ei, în momentul în care ajung în abataj, nu mai scot o vorbă în afara semnalelor de muncă. Funcționează așa ca o mașinărie, funcționează foarte bine împreună și, bineînțeles, au grijă unul de altul, altfel, riscurile de a muri acolo cresc exponențial. Trebuie să aibă grijă fiecare de felia lui, nimeni nu vine acolo să tragă chiulul, nimeni nu vine să facă glume vreunui coleg. Și sunt foarte, foarte uniți, pentru că altfel n-ar putea supraviețui. De cealaltă parte, în lumea lui Barbu e o comunitate care a crescut pe măsură ce eu am filmat, el are – eu le-am zis groupies 😀 – are un grup de oameni care sunt prezenți la toate activitățile, la toate evenimentele, oameni care îl ajută cu tot. Însă comunitățile astea două erau separate și poate că, de-a lungul filmului, am contribuit și eu la faptul că Cenușă și Barbu au ajuns să-și unească forțele.

Fără să dăm spoilere, există în Planeta Petrila o scenă foarte intensă și chiar periculoasă în mină. Cum a fost pentru tine, în spatele camerei, să asiști la un astfel de moment?

Aici e o discuție un pic mai largă. În primul rând, mie mi-a fost extrem de greu să obțin aprobările pentru a intra în subteran, și nu din cauză că e periculos, ci din cauză că nu se lucrează regulamentar. Iar șefilor le era frică de faptul că eu o să investighez acolo, au dat dispoziții ca niciun miner să nu vorbească cu mine, să nu dea interviuri, tot felul de aberații din astea. Cu aprobările m-au amânat cât s-a putut și, chiar și după ce am avut aprobarea, au vrut să mă încurce. Asta e o întâmplare de culise, nu știu dacă am mai povestit-o, dar în momentul în care am venit cu aprobarea de la minister, pentru că a trebuit să umblu mai sus de ei, că altfel nu aș fi reușit, au dat dispoziție minerilor să mă pună în inversul fluxului de aer. Asta înseamnă că praful care rezultă de la exploatarea cărbunelui are un sens de a circula, adică aerul curat intră dintr-o direcție și cealaltă, cu tot praful, iese prin altă direcție. Și au dat dispoziție să mă pună în zona în care vine praful, astfel încât să nu pot să filmez nimic. Ghinionul lor a fost că, între timp, eu mă împrietenisem cu minerii, iar ei mi-au spus despre dispoziția asta. Și, când au văzut câte bețe în roate mi se pun, m-au ajutat și mai mult. Iar în momentul ăla limită, eu nu-mi amintesc să fi fost foarte speriat, probabil a funcționat adrenalina, a funcționat faptul că mă concentram pe filmare, nu neapărat pe ce se întâmpla cu mine în momentul ăla. Când am văzut la montaj cadrele astea, a fost ca și cum le-aș fi văzut pentru prima oară, mi s-a făcut pielea de găină și m-am gândit: „frate, puteam să mor acolo!”, dar când s-a întâmplat nu cred că m-am gândit.

Pe lângă Ion Barbu, un rol important în Planeta Petrila îl are minerul Cătălin Cenușă. Pe el cum ți l-ai apropiat, că tot vorbeai mai sus despre reticența minerilor?

Da, este un personaj-cheie. Când am fost prima dată la mină, eu mă împrietenisem cu un inginer care, din păcate, până am ajuns să primesc aprobările de filmare, a ieșit la pensie. Dar l-am rugat pe el să mă pună în legătură cu cineva care să preia practic prietenia asta și să mă susțină când ajung în incinta minei. Acest inginer mi-a povestit de Cenușă, am crezut că e o poreclă, nu mă gândeam că pe un miner chiar poate să îl cheme Cenușă. Apoi m-am întâlnit cu el și, de când i-am văzut fața, mi s-a părut că e un personaj foarte bun. Avantajul a fost că el era brigadier, deci practic era șeful de echipă al tuturor minerilor, 60 de mineri – că atâția mai rămăseseră în subteranul minei Petrila când l-am cunoscut eu pe Cenușă. Și am aflat că el are lupta lui, și anume să-și transfere minerii la o mină viabilă. Minele din Valea Jiului sunt împărțite în viabile și neviabile, iar mina Petrila a fost prima care a fost considerată neviabilă și care a fost închisă. Iar pentru minerii care nu aveau vârsta de pensionare, nu era deloc ok să se mute de la o mină care se închidea la o alta care urma să treacă prin același lucru. Și atunci el s-a zbătut să-și transfere brigada la o mină viabilă, a fost o luptă foarte mare a lui. Mi-am dat seama că, din punctul ăsta, el e un personaj paralel cu Barbu, corespondent al lui Barbu, adică el încerca să-și salveze echipa, în timp ce Barbu încerca să salveze istoricul și identitatea minei Petrila.

Și pentru că suntem în prag de Premiile Gopo, unde Planeta Petrila a obținut patru nominalizări, ai vreun pariu pentru gala de pe 27 martie?

Eu cred că cele mai mari șanse și cel mai meritat premiu este cel pentru film documentar, dar mă bucur foarte tare și de celelalte trei nominalizări. Cred că se întâmplă foarte rar ca un film-documentar să fie nominalizat la categorii care, de obicei, sunt dedicate filmului de ficțiune: muzică, montaj și imagine. Mă bucur că s-a întâmplat asta, pentru că am tratat documentarul ca pe un film de ficțiune. Cred că îmi doream o nominalizare și la sunet, i-am făcut sunetul surround, mixaj 5.1., am lucrat foarte mult să avem un sunet la nivelul filmului de ficțiune. În ceea ce privește imaginea, mie mi se pare că un documentar trebuie să fie în primul rând cinema, să arate cinema și, după asta, să spună o poveste. Ăsta nu-i punctul meu de vedere pentru film-documentar în general, ci pentru filmele mele. Îmi doresc ca filmele mele să arate a cinema și, evident, să spună o poveste. De-asta nominalizarea mea la imagine mă bucură foarte tare, dar aici nu cred că am o șansă și nici nu aș merita să câștig, pentru că nu pot să mă pun cu ceilalți operatori nominalizați, care chiar au mulți ani de experiență în a face imaginea filmului. Să zicem că la mine imaginea e doar unul dintre multele lucruri pe care le urmăresc atunci când fac un film. Apoi, la montaj, mi se pare foarte meritată nominalizarea, montajul filmului a fost foarte complicat și aș îndrăzni să spun aici că e mult mai complicat decât un film de ficțiune, pentru că am avut material brut filmat timp de trei ani și am avut țelul de a spune povestea fără voice-over și fără interviuri. N-am știut dacă o să iasă, cumva am păstrat tot timpul opțiunea de a apela la un povestitor sau la interviuri, pe care chiar le-am filmat cu Barbu, cu Cenușă, cu primarul. Le-am ținut pe post de back-up, dar faptul că am reușit să spunem povestea fără ele mi se pare un foarte mare merit al echipei de montaj. Iar ultima nominalizare este pentru muzică (Jurjak & Ana Dubyk), în film avem și muzică originală și muzică preluată, și mi se pare că au importanță egală atât melodiile gata existente pe care le-am folosit, cât și melodiile care s-au făcut pentru film special, adică ceea ce a făcut Jurjak. Îmi aduc aminte că eram la un concert pe un rooftop, la Cluj, și l-am auzit pe Jurjak, iar mood-ul muzicii lui mi s-a părut că s-ar potrivi foarte bine cu Planeta Petrila. Și chiar atunci, după concert, l-am abordat, am păstrat legătura și am ajuns să facem o parte din muzică împreună.

Pe lângă HBO GO, unde mai putem vedea Planeta Petrila?

Cred că merită spus că Planeta Petrila a fost lansat în cinematografe, însă chiar și în Piatra-Neamț, unde am pus umărul la salvarea cinematografului, filmul a rulat foarte puțin. Iar aici e cumva o poveste anecdotică, pentru că filmul a rulat în cinema, dar managerii de cinema, atunci când văd film documentar și mai ales românesc, îl programează numai la ore imposibile. Practic, au fost multe cinematografe în care nici nu s-a difuzat, pentru că l-au pus, de exemplu, luni la 13:00, așa că nu s-a dus nimeni. Dar în toamnă, stând mai mult la Cluj, am luat legătura cu managerul de la cinematograful Victoria, i-am spus că sunt regizorul filmului Planeta Petrila și că aș vrea să organizăm o proiecție. Și a fost o nebunie, sold-out complet, cu lume care a stat la coadă pentru bilete, l-am adus și pe Cătălin Cenușă, am făcut un Q&A împreună. Mi s-a părut un semn foarte bun că oamenii vor să vadă film documentar în România, doar că nu prea au cum, nu prea au unde. Apoi am mai organizat o proiecție la Cluj, tot sold-out, și mă întreba doamna manager cum reușesc să promovez treaba asta. Și i-am spus că nu am făcut nimic special, doar un eveniment pe Facebook. Acum, pe 30 martie, mai facem o proiecție la cinema Victoria din Cluj, dar vor mai fi proiecții și la Moinești, care e un oraș așa… asemănător ca destin cu Petrila, un oraș industrial care a cam murit, dar unde a apărut un centru cultural, cu un cinematograf dotat, iar pe 1 mai se plănuiește un eveniment inedit la Petrila, ziua porților deschise la mină, eveniment care, din punctul meu de vedere, încă stă sub semnul întrebării pentru că accesul în mină nu e ușor, dar sperăm să putem organiza lucrul ăsta și să mai facem și atunci o proiecție.

După Costantin și Elena și Planeta Petrila, te apuci tot de un documentar sau treci la lungmetraj? Ce proiecte ai pentru următoarea perioadă?

Uite, de exemplu, azi-noapte am stat să-l urmăresc pe Tibi Ușeriu și cursa lui (n.red.: interviul a avut loc după ce Tibi Ușeriu a terminat cursa de la Cercul Polar), deci practic azi-noapte, pe la trei, montam pentru el. Sunt mici proiecțele în care mă implic, am făcut ceva și cu Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde locuiesc, dar am și un proiect de lungmetraj documentar. Dacă între Constantin și Elena și Planeta Petrila au fost vreo nouă ani, acum nici nu am terminat bine Planeta Petrila că m-am și apucat de un al treilea proiect, la care lucrez deja de aproape un an. Aștept rezultatul finanțărilor de la CNC (Centrul Național al Cinematografiei), suntem în discuții avansate din nou cu HBO România, deci sper să se contureze și la anul să fie gata.

Foto: Ionuț Rusu, HBO România