L-ai ascultat de o mulţime de ori până acum, aşa că nu îţi voi mai spune că muzica lui este altfel, pentru că probabil ţi-ai dat deja seama de asta. Iar despre versurile care te trec prin zeci de stări şi sentimente în acelaşi timp nici nu mai vorbesc! Încă nu îmi dau seama exact cum îi reuşeşte treaba asta lui Andrei Leonte, dar ştiu că mi-ar plăcea să ascult mai des poveşti ca cele cântate de el.
Acum am pus iar pe repeat Dragoste în haine de casă, piesa care încheie trilogia muzicală pe care a început-o în 2016, pe vremea când nici măcar el nu ştia că o să fie o trilogie. Dar, la final, lucrurile s-au legat incredibil de bine între O nefericită şi un nebun, Partea rea (52) şi Dragoste în haine de casă. Şi am zis că este cazul să aflu direct de la sursă, adică de la Andrei, despre toată povestea asta, dar şi despre lucrurile pe care le face pe lângă muzică, pentru că da, are şi alte proiecte de care trebuie să se ocupe constant, inclusiv unul de producţie video.
Te ştim deja de câţiva ani buni, însă relaţia ta cu muzica a început mult mai devreme. Îţi mai aminteşti când te-ai apucat de cântat prima şi prima dată?
Prin casă cântam de mic, făceam mereu un fel de spectacol. N-aveam ruşine, nici nu ştiam eu pe-atunci că o să ajung să am tracul pe care îl am acum. Când eram mic şi aveam invitaţi acasă, băgam imediat un dans, o treabă acolo. Îmi plăcea să ascult Queen, Michael Jackson, Phil Collins – pe Phil Collins l-am ascultat până am rupt banda. Deci de pe-atunci m-am apucat de cântat. Dar, aşa cum am mai povestit, noi eram o familie modestă. Ai mei erau amândoi strungari, iar după ce s-a încheiat povestea comunismului, nu prea au reuşit să-şi mai găsească de muncă într-un oraş ca Vaslui, aşa că nişte ani buni am trăit mai mult din ceea ce produceam la ţară. Şi în condiţiile alea nu prea mai era loc de muzică. Bine, nu mi-a spus nimeni niciodată: „băi, nu visa la cai verzi pe pereţi”, dar ai mei mi-au zis să-mi văd de şcoală, să încercăm să clădim un viitor cât mai aşezat.
Dar până la urmă te-ai ţinut şi de muzică, în clasa a XI-a chiar te-ai mutat la o clasă de muzică.
Da, am vrut de la început la muzică. Când am terminat clasa a IV-a, m-am mutat din Vaslui în Iaşi cu ai mei. Şi am zis: „hai să facem nişte schimbări şi mai mari!” 🙂 Am vrut să mă duc de atunci la liceul de artă, dar nu mai erau locuri la muzică. Noi încercam de un an să ne mutăm în Iaşi, tatăl meu deja lucra ca taximetrist de un an şi jumătate acolo şi se săturase de navetă, de dormit pe unde apuca, aşa că voia să facă mai repede schimbarea, să ne aducă pe mine şi pe mama la el. Doar că, în acea perioadă, eu şi mama eram la Lacu Sărat, la tratament, că aveam probleme cu amigdalele şi cu sistemul imunitar, iar tata s-a mutat singur. Ne-am întors de la tratament în a doua jumătate a lunii august şi de-abia atunci am început să căutăm şcoli. Se dăduseră locurile de la muzică, dar am fost la directoare şi ne-a spus: „uitaţi, avem locuri libere la balet!” 🙂 Mm, şi cum să îţi spun, eu încerc să mă menţin în formă, dar… nu sunt un om graţios. Şi ştiam lucrul acesta încă de la 11 ani. Însă doamna de acolo ne-a spus să încercăm un an cu baletul, ca apoi să mă transfer la muzică. M-am dus, am dat proba, ba chiar am luat-o, doar că, la balet, ciclul începe din clasa a patra, iar toţi colegii mei aveau deja un an în faţa mea. Şi m-am mutat până la urmă la o şcoală generală, iar prin clasa a VII-a m-am apucat de un fel de jurnalism. M-am dus la un ziar de copii, care se chema Pupăza din tei, şi luam interviuri, negociam sponsorizări, vindeam ziare pe stradă şi tot aşa. Deja se mutase focusul, gata, eram jurnalist şi luam în serios treaba asta. Reîntoarcerea la muzică s-a produs în clasa a IX-a, când m-am dus la concursul de Mister Boboc. Numai că mă îndepărtasem atât de tare de muzică, încât, în momentul în care m-au întrebat ce vreau să fac la proba de aptitudini, am ezitat un pic, adică nu mi-a venit din prima că aş putea să cânt. Dar până la urmă am cântat şi mi-a plăcut mult reacţia publicului. Acel moment chiar a fost un punct de cotitură şi am zis: „OK, hai să fac ceva în sensul ăsta!” Şi m-am dus la cursuri de canto, chiar cu cel care avea să-mi devină profesor doi ani mai târziu, iar în clasa a XI-a, da, m-am mutat la liceul de muzică. Între clasa a X-a şi clasa a XI-a am fost la primul meu talent show, în cadrul căruia am ajuns până în finală. De fapt, cam de aici a plecat şi decizia de a mă muta la muzică, o mişcare de altfel inoportună, pentru că eu nu citisem în viaţa mea o notă pe partitură. Încă sunt surprins că nu am rămas repetent. La acest talent show, în 2006, am cunoscut-o pe Crina Mardare, mama mea muzicală, care m-a ajutat foarte mult, mai ales că eu, până am ajuns la facultate, încercam să vin cât mai des la Bucureşti, să mă pregătesc, să înregistrez o melodie, să mai fac câte ceva. Iar Crina chiar m-a ajutat enorm atunci, va avea mereu un loc special în sufletul meu.
Erai hotărât de-atunci să faci muzică, dar chiar şi aşa, te-ai dus la Litere în loc de Conservator.
Eu făcusem deja doi ani şi ceva de canto clasic, iar acolo este altă tehnică. O tehnică ce avea să îşi lase amprenta, o altă tehnică decât cea pe care o foloseam atunci şi pe care folosesc acum în piesele mele. Deşi îmi plăcea, nu era ceea ce îmi doream să fac. Aşa că am preferat să fac PR, pentru că, pe şleau, eram conştient încă de-atunci că nu sunt cel mai talentat om, că nu sunt cel mai mare vocalist în viaţă, dar şi că sunt oameni mult mai talentaţi decât mine care stau acasă. Şi am încercat să mă gândesc ce tool-uri ne lipsesc, tool-uri pe care am sperat să le găsesc la această şcoală de PR. Mi-am dat seama că e foarte importantă comunicarea dintre actul artistic, practic produsul pe care îl ai, şi public. Şi am zis să învăţ şi partea asta.
Şi între timp te-ai apucat serios de muzică, iar acum ai lansat Dragoste în haine de casă, ultima parte a trilogiei tale, care este un succes pe YouTube. Ai avut de la bun început în plan structura de trei piese? Cum ai ajuns să spui această poveste?
Eu aveam nişte treburi de zis, că de-asta sunt şi aşa de multe cuvinte acolo! 😀 Şi, iniţial, O nefericită şi un nebun trebuia să fie un monolog. Videoclipul piesei, cel puţin. Trebuia să fiu doar eu vorbind în faţa camerei. Şi apoi m-am gândit că poate e prea ciudat, poate ar trebui să îmbrac treaba asta într-un mod mai apropiat de viaţa de zi cu zi, să fie o discuţie, o situaţie mai des întâlnită. Şi era un clip de la Gnarls Barkley, care începea cu o discuţie la un diner american, acel the talk de la final de relaţie.
Mi-a plăcut ideea de a explica lucrurile, de a găsi o logică subiectivă a despărţirii şi a suferinţei. M-a inspirat mult treaba asta, plus că tot atunci se contura şi piesa şi am zis că vreau să fac tot clipul o discuţie pe această temă. Şi nu vreau să se interpreteze ca o lipsă de respect faţă de celelalte piese ale mele, dar, cumva, eu abia atunci am simţit că am deschis gura. În 2016, cu O nefericită şi un nebun. Au fost oameni în jurul meu care mi-au spus că m-am ţăcănit, că nu o să înţeleagă nimeni ce este, că o să fie greu de urmărit, că e un cântec prea trist. Parcă plutea aşa o ceaţă în studio când îi dădeam play. Dar am zis că nu mă interesează, am vrut să o fac exact cum m-a tăiat capul. Şi a fost mai bine aşa, pentru că a fost mai bine primită decât celelalte piese, care erau mai mainstream.
Apoi, văzând că sunt nişte reacţii bune, că nu i-a speriat pe oameni conţinutul şi că nu i-a speriat nici volumul mare de informaţii, am zis: „OK, asta facem!” Şi a urmat Partea Rea, cu Laura Cosoi. Eu cu Laura mă văzusem o singură dată, dar aveam o prietenă comună, pe Adela Dan. Şi căutam actriţă pentru clip, iniţial vorbisem cu altcineva, dar până la urmă nu s-a mai concretizat. Şi a zis Adela să o sunăm pe Laura, eu mă gândeam că nu o să vrea, dar i-am trimis piesa şi a zis „da” imediat. Şi a fost foarte, foarte tare Laura, a intrat în filmul meu din prima şi chiar mă întreba: „aici cum vrei să fie?”, chiar dacă eu eram, de fapt, pe teritoriul ei. Eram foarte intimidat de ea. Dar a ieşit mişto, a fost primul clip pe care l-am lansat la Cinema City. Eu sunt ahtiat după cinema, am crescut cu cinematograful în spatele blocului şi mi-am dorit întotdeauna să şi joc, aşa că a fost o chestie extraordinară să îmi văd clipul acolo, să mă văd pe ecranul acela. Iar piesa a fost bine primită, nimeni nu se aştepta la o continuare. Bine, nici eu nu ştiam sigur dacă va fi o continuare. Când am lansat O nefericită şi un nebun nu am zis că o să fie parte din ceva mai mare, era doar ceva ce voiam să fac la momentul respectiv. Dar dorindu-mi să merg pe filmul acesta, a curs natural ideea de continuare. Am început să fac teasing, am scris nişte versuri şi spuneam mereu: „continuare, continuăm povestea.” Şi am văzut că stârneşte interes chestia asta, chiar şi acolo, în cercul meu mic de oameni care mă urmăresc în online.
Iar când am lansat Partea rea, mi-a plăcut mult că oamenii au luat la pachet treaba asta. Doar că nu mai aveam idei şi pentru partea a treia :D. Pe moment nu ştiam ce o să fac, dacă voi mai continua sau nu, când mai primeam mesaje sau întrebări despre asta, spuneam doar: „o să vedem!” Eu voiam să fac o piesă un pic mai veselă şi mi-am dat seama că ar putea fi asta partea a treia, că aş putea să arăt relaţia fericită pe fundalul unei piese optimiste. Şi atunci am zis: „băi, stai că aş putea să le leg foarte mişto la final!” Iar în momentul în care mi-a venit ideea asta cu legătura, am zis că e musai să o fac. Şi am primit prin vară o propunere de la compozitorul primei piese, de la Răzvan Alstani, care a rămas în forma aia până prin ianuarie. Între timp, eu am filmat clipul, prima dată în octombrie, la mare, unde am murit de frig, dar măcar a fost soare. Am avut mare noroc cu vremea, pentru că la mare, în octombrie, aveam nevoie de soare, iar la filmările din decembrie aveam nevoie de zăpadă, şi exact aşa s-a şi întâmplat. Voiam să dăm nişte indicii foarte clare despre perioada pe care se întinde acţiunea. Şi am filmat totul, dar mai aveam piesa, care trebuia şi ea terminată. Răzvan plecase de la nişte versuri de-ale mele, de la ritmul şi măsura versurilor mele şi de-asta linia pe strofă pare un pic accidentală… cumva. Mi-a plăcut mult chestia asta. Şi am zis să o continuăm aşa, eu ştiam că vreau să vorbesc despre o relaţie, dar nu eram sigur cum să o fac. Până la urmă a curs bine, am avut noroc că a fost mai puţină treabă pe partea de producţie video (îţi povestesc imediat ce-i şi cu asta) atunci, după sărbători, şi pur şi simplu am stat nişte săptămâni bune cu ochii pe pereţi, m-am şi urcat pe ei, dar uşor, uşor s-a conturat toată povestea. Şi zic eu că a ieşit bine. 😀
Cât e realitate, viaţa ta personală, şi cât e imaginaţie în aceste trei piese?
Uite, de exemplu, Partea rea a fost mai mult imaginaţie decât realitate, dar în celelalte da, e ceva mai multă realitate. Nu pot să spun că e 1 la 1, sunt şi nişte lucruri împrumutate sau replici inversate cumva, dar cred că e prea târziu să neg treaba asta, că piesele sunt inspirate şi din experienţa mea. Ţin minte că, după ce am lansat O nefericită şi un nebun, mi-a scris Lora: „băi, mi-a plăcut, dar eşti OK? Că pare foarte reală povestea de-acolo.” Însă eu m-am bucurat de reacţiile astea, mă bucuram şi când întristam lumea în studio, pentru că, până la urmă, nu e muzică de lift, muzica este şi despre sentimente mai puţin pozitive şi mai puţin colorate. Da, uneori, muzica mai este şi aşa şi nu e nimic în neregulă cu asta.
Ai primit câteva comentarii la piesa Dragoste în haine de casă, te întreabau oamenii de ce nu scoţi mai des piese, piese pe care ei le tot aşteaptă. Aşadar, ce faci când nu scrii piese noi şi nu cânţi? 🙂
Da, adevărul e că piesa asta trebuia să fie lansată în noiembrie, ar fi apărut cam la jumătate de an după Partea rea. Să zicem că ar fi fost un ritm relativ OK, dar nu am reuşit să mă organizez şi să filmez la timp, plus că voiam neapărat zăpadă, pur şi simplu nu am vrut să fac compromisuri la nimic, aşa că am zis: „asta e, o lansez la anul!” Însă anul trecut, recunosc, m-am concentrat foarte mult pe partea de producţie video şi am muncit într-un ritm nebunesc. La un moment dat, ajunsesem într-o fază în care aprindeam becurile în casă şi mă speriam că nu ştiam cine le-a aprins. Îmi doresc să fac şi partea asta în continuare, pentru că e foarte mişto. Îmi place tot procesul, îmi place cum iese ideea de pe hârtie şi cum prinde contur, fie că vorbim despre advertising sau despre lucruri mai artsy. Eu şi Anthony Icuagu (n.red.: regizorul trilogiei lui Andrei) tot încercăm să facem chestii pe zona asta, voiam să remontăm inclusiv clipurile de la O nefericită şi un nebun, Partea rea şi Dragoste în haine de casă, să facem un scurtmetraj de sine stătător şi să-l trimitem la nişte festivaluri.
Ce urmează pentru tine acum că ai terminat şi această trilogie? Care sunt planurile tale în continuare?
Momentan încercăm să promovăm cât mai bine Dragoste în haine de casă, cântăm acolo unde suntem chemaţi, sunt implicat şi în acest proiect de coveruri, Play Orchestra, cu 12 oameni în varianta full. E un proiect foarte fun, un proiect de live, şi încerc să îi iau şi pe colegii mei după mine pe unde pot. Şi, dacă se poate, aş vrea să fac încă un proiect, unul underground, mai de Control aşa, cu altfel de piese. Plus nişte scurtmetraje după cum îţi spuneam, dar, oricum, eu anunţ orice fac, că îmi place să vorbesc despre mine. Sunt cu social media în dinţi, postez acolo o grămadă de chestii. Deci dacă nu mi-aţi dat unfollow acolo, să ştiţi că eu anunţ unde mă duc şi ce fac, anunţ tot. 😀
Foto: Stan Miles