Cât contează cum ești de felul tău și cât, cum ai fost educat, antrenat, învățat? Nu voi ști niciodată răspunsul la această întrebare, pentru că, de fiecare dată când sunt gata să aleg una dintre variante, mi se pare mai plauzibilă celalaltă. Și mă gândesc adeseori la această temă când plec în vacanță. Nu știu dacă de felul meu am fost o fugară sau din cauză că am avut mereu puține zile de vacanță alerg ca disperata să fac cât mai multe când sunt liberă în loc să mă odihnesc, să profit mai mult de evenimente, locuri, situații, oameni.

Trăiesc un paradox permanent. Mi-am dorit dintotdeauna casă, dar mereu am avut un “atac de panică” atunci când ajungeam în fața ușii și nu mai aveam nimic altceva de făcut, de ieșit… Asta, în timp ce cochetam cu ideea de a lenevi în pat cu o carte în mână. De câte ori nu mi-am programat să ajung acasă și să fac ceva, dar la primul telefon care îmi propunea să merg undeva rupeam ușa 🙂

De câte ori nu zic că mi-ar plăcea să fiu casnică o vreme, după care mă gândesc câte joburi mișto aș putea să mai încerc până mor…

Cumva tot timpul i-am invidiat pe cei care au avut un serviciu cu “delegații”, cu posibilitatea de a-și lua liber într-o zi oarecare, cu mai multă libertate în program… Și aici mă gândesc la strictețea jobului meu. Ai n-ai treabă, zeci de ani, la o oră fixă faci un lucru. Și o vreme foarte îndelungată, zilele de concediu erau foarte rare. Chiar dacă nu pare mare chestie, este:). Și te apucă așa o disperare atunci când ai timp liber că nu știi ce să faci cu el mai întâi, mai mult, să nu se consume aiurea, nicio secundă. Ce e ciudat, pentru că de la această idee am început să scriu azi, este ca acum am mult mai mult concediu, am și posibilitatea să-mi iau zile libere și în timpul săptămânii (nu doar în weekend) și, în loc să profit de asta, mă simt vinovată că nu-s la birou. Probabil că, după zeci de ani de rutină, e complicat să te schimbi, chiar dacă ai visat mult la aceste “privilegii”.

Și mai mult decât atât, chiar dacă am trei săptămâni de concediu, trăiesc fiecare zi cu aceeași disperare ca atunci când aveam trei zile la dispoziție. Și mă surprind întrebându-mă de ce nu pot să mă relaxez? De ce alerg și trăiesc ca și cum sunt ultimele trei zile de concediu din viața mea?

Oare aș fi fost altfel, dacă aveam alt program din tinerete? Sau programul impus s-a potrivit mănușă firii mele? Nu știu. Dar știu sigur că nu aș fi fost aici din punct de vedere profesional. Desigur că asta am înțeles târziu, dar acum este o certitudine. Faptul că nu aveam voie să plec niciodată în timpul săptămânii și că aveam puține zile de concediu a făcut să intru în viața telespectatorilor mei ca un partener de viață, pe viață. A fost o tactică bine gândită și pe care aș recomanda-o celor care își doresc să se impună în acest domeniu. Stabilitatea, fidelitatea față de public sunt niste mari atuuri în Entertaiment, aș zice eu după 26 de ani de televiziune. Habar n-am de ce, dar acum mi-a trecut prin minte cum aș mânca oricând cartofi prăjiți oricâte chestii noi apar, pentru că zeci de ani am mâncat cartofi prăjiți :).

A, și nu mă simt vinovată aiurea, când lipsesc de la pupitru, ci pentru că e clar că așa i-am obișnuit și pe oameni să mă privească. Sunt fata care e acolo, la ora 19.00, oricând, mai puțin în weekend. Și care, nu înțelegem de ce nu e, când nu e! Ca doctorul pe care ne supărăm că nu ne răspunde de fiecare dată când ne doare ceva. Și mi-am dat seama de asta când mi-a zis odată Tudor Chirilă, foarte surprins, că nu înțelege unde sunt, ca e joi și eu  nu-s la tv. Ce se întâmplă??? Tot el, care într-o altă discuție îmi zicea că nu înțelege cum de funcționez așa ceas, de-o viață?

Iar eu nu știu cum să fac… Aș vrea să trăiesc și altfel, dar fără să mă simt vinovată. Scriu aceste rânduri în ultimele zile de vacanță de vară și deja cu un sentiment de vinovație că îmi voi permite să-mi mai iau câteva zile libere în septembrie, ca să o instalez pe Alexia la facultate…

Dar până atunci, ce să vezi? Am plecat dimineața din București spre Roma, am schimbat avionul către Napoli, de acolo am luat un taxi până în port, de unde am plecat cu vaporul spre Capri.

Am ajuns după- amiaza târziu, iar a doua zi la prânz am luat un alt vaporaș către Positano, un loc unde visam să ajung de vreo 8 ani. Superb. Am dormit o noapte în Positano și dimineața, la 11.00, am luat o mașină către Pompei, am urcat apoi pe Vezuviu și la ora 19.00 am luat avionul din Napoli către Veneția.

Seara mi-am petrecut-o pe superbele canale, iar la 6.30 dimineața sus în vaporaș către taxi, apoi spre aeroport, ca să ajung în București în timp util pentru nunta prietenei mele de-o viata, Alina. A, și programul ăsta nebun nu a fost organizat de mine, ci a fost o surpriză pentru ziua mea din partea lui Alex.  Deci ajung iar la întrebarea: așa sunt eu sau “mă strica anturajul”? Am mereu alături niște hiperactivi, mai activi decât mine, cărora le place să-mi testeze limitele? Răspunsul? Într-o viață viitoare…