Tokyo și Kyoto, călătorie în timp și suflet. Ce surprize te așteaptă în acest colț de lume

Mai avem puțin până ajungem pe Marte, așa că între timp am planificat o călătorie pe planeta Japonia. Nici că puteam alege mai bine, port acum cu mine cele mai frumoase amintiri, cele mai simple și valoroase exemple de trăit frumos. Dar mai bine las poezia și încep călătoria.

Primul oraș care m-a primit politicos și călduros (38°C și umiditate 88%) a fost Tokyo. Graiul mi l-am pierdut chiar în drum spre Shibuya, unde aveam cazarea asigurată, prima zi dedicând-o dezmeticirii, plasării în geografie și plimbărilor prin ‘cartier’ (Shibuya mi s-a părut un oraș în oraș, Tokyo având aproape 38 milioane locuitori, fiind cea mai mare metropolă din lume). E fascinant să urmărești cea mai aglomerată intersecție din lume (spectacolul e bine de văzut seara, după ora 18:00, dar eu nu mă mai săturam de agitație și oameni și mă duceam și la alte ore, în fiecare zi, oricât de obosită eram), să te uiți la clădiri și să nu înțelegi nimic din panotajele ce le îmbracă, sî ajungi la statuia celebrului Hachiko și să vezi cum la picioarele lui stau cu nonșalanță 2 pisici, ori să te plimbi prin Harajuku fără să ratezi Omotesando (esplanada pentru brandurile high-end) și Takeshita (sursa de inspirație și shopping pentru adolescenții din Tokyo).

Un alt șoc cultural-urban a fost acela al descoperirii rețelei de transport în comun, am rămas uluită în fața zecilor de alternative pe care le-am încurcat cu grație din primele clipe – japonezii au sisteme de transport operate separat, cu grade diferite de interconectivitate: linii locale, private, linii Japan Railways, linii Tokyo Metro, Subway etc. – aproape 900 de stații interconectate, dintre care o tremie sunt stații de metrou. Și pentru că japonezii respectă etosul muncii, transportul în comun este programat la secundă ca un sistem Patek Philippe, evident. Până și în acest aspect al realității lor am găsit armonia, valoare în jurul căreia le sunt organizate obiceiurile de viață.

Chiar dacă muncesc până la epuizare, dorm în trenuri în fiecare zi, ori înmulțesc rata sinuciderilor, japonezii mi-au părut cei mai adorabili extratereștri și mi-au câștigat respectul și admirația pentru cum au știut să construiască o metropolă pentru oameni, prețuind natura și curățenia, dincolo de orice.

Tokyo e o simfonie a zgomotului și vietii, orchestrată armonios de ființe bipede, ca și noi, dar cu un simț al datoriei și un respect pentru natură și muncă, ce nu prea îți e dat să întâlnești prea de des într-o viață.

Mi-am îngăduit și zile mai tihnite, vizitând altare shinto și temple budiste, manifestări ale celor două forme majore de spiritualitate în Japonia – Shintoismul (religia nativă a țării) și Budismul. Am descoperit un ritual în orice (de la cum te așezi cuminte la o coadă, la cum bei o cană de ceai – nu oricum, ci cu prezență în moment, cu conștientizarea prezentului), am rămas impresionată de ceremonialul vizitei în altare, nu dai buzna, ci te purifici înainte, înveți ritualul rugăciunii, oferi recunoștință și apoi îi ceri zeului ce ai tu nevoie: de la protecție în trafic și succes la examene, la noroc în amor (spațiile sacre sunt dedicate fiecărei nevoi umane contemporane, deci cum să nu exclami ‘UAU’?!).

M-au încântat Senso-ji din Asakusa (cel mai vechi templu budist din oraș), Meiji Jingu din parcul Yoyogi (altar shinto unde am fost martora unei nunți tradiționale japoneze – alt moment imprimat de sacralitate), densitatea de temple și altare din cartierul Yanaka, parcurile generoase și răcoroase și străduțele care abundă în obiecte tradiționale japoneze (de la obiecte din lemn și porțelan, la ceaiuri, bețișoare parfumate, tesaturi, textile, evantaie).

Străbătând Shinjuku într-o seară mi s-a părut că sunt în filmul Blade Runner 2049, un oraș inovator care integrează tehnologia în orice aspect al vieții, panotaje stradale care strigă la tine, mai că te trag de mânecă, culori fluorescente pe suprafețe uriașe, trafic, turiști, tarabe, strădute îmbietoare cu restaurante minuscule în spatele unor clădiri colos, turiști (știu, mă repet), temperaturi ridicate și saună urbană, dar cât de minunate sunt aceste senzații, toate creează dependență și te fac să nu te mai saturi de vibrația orașului.

Evident că m-am delectat cu moluștele cefalopode pregătite divin, cu supele miso și ramen, mâncam orez dimineața, la prânz și seara, în orice combinații găseam prin meniuri, am avut ‘abonament’ la sushi, sashimi, noddles și tempura (oricând, la orice oră, mulțumesc!), la găluști din orez ori dulciuri pe baza de matcha ori fasole roșie. Gastronomia japoneză e premiantă și olimpica la faza pe gust, textură, sațietate, experiență culinară, nu degeaba în Tokyo sunt cele mai multe restaurant cu stele Michelin din lume.

O altă experiență unică și memorabilă a fost aceea a întâlnirii lui Yasuno Ioshii, o japoneză care m-a primit în casa ei, mi-a gătit preparate tradiționale japoneze, mi-a oferit ceai și prăjiturele, dar mai ales, mi-a îngăduit să fiu pentru câteva ore o micuță japoneză, inițiindu-mă în ceremonialul îmbrăcării unui kimono tradițional japonez; nu cred că pot descrie emoția alegerii kimonoului și accesoriilor, a probelor, a încălțării șosetelor tabi, a îmbrăcării lenjeriei și kimonoului, a legării centurii obi, ore magice pentru care nu există preț, sunt inestimabile.

Am ajuns în Kyoto în 2 ore și 20 de minute, lejer, cu un amic simpatic cu bot de delfin prietenos – Shinkansen denumit ”bullet train” – care transporta japonezi civilizați cu aproape 300 km/h. O încântare, o nouă călătorie elegantă prin timp și spațiu, experiență ce definește fidel calitatea vieții în stil nipon. Alt șoc este când te dai jos din tren, intri la metrou, mergi 2 statii și ajungi unde ai treabă, “cari” un bagaj de 22 kg, dar, în mod uimitor, nu îți rupi nicio rotiță a troller-ului, nu îți murdărești bagajul ori încălțămintea, nu obosești, nu traversezi străzi cu gropi ori trotuare insalubre.

Kyoto pare o scenografie gândită de un architect al armoniei, culorii, formelor și măsurii. Este un oraș cu o cultură rafinată, fiind fosta capitală imperială (timp de 11 secole), traducerea sa punctând o promisiune perpetuă – capitală a păcii și liniștii. Am nimerit în toiul unuia dintre cele trei mari festivaluri japoneze – Gion Matsuri, o procesiune cu 32 care alegorice acoperite cu tapiserii vechi și scumpe, acompaniate de sunete suave, cu localnici și turiști uniți de același țel: să sacralizeze un moment în timp, să se bucure de o seară cu cer violet și un ceai matcha.

Am simțit că acest oraș a fost iubit (în pofida perioadelor sale lungi de conflicte și razboaie interne) și încă este, asta se observă în rețeaua generoasă de temple și altare construite în stiluri unice, în grădinile Zen, în stilul caselor, în puternica cultură religioasă, în neobosita dorință de a transmite și celebra o cultură artizanală unică.

Am vizitat castelul Nijo-Jo (fosta resedință a shogunului Yoshinobu din dinastia Tokugawa, o clădire impunătoare, în semn de celebrare a puterii și ierarhiei politice, cu o poartă spectaculoasă bătută în aur, interioare rococo și grădini cu vegetație luxurianta), Palatul Imperial din Kyoto si gradinile sale, templul Chion-in (recunoscut pentru cea mai mare poartă San-mon din Japonia), templul Ginkaku-ji (denumit Pavilionul de Argint pentru cum este reflectată lumina lunii în micul munte de nisip din grădina alăturată), templul Kinkaku-ji (denumit Pavilionul de Aur, unul dintre cele mai impresionante monumente religioase), templul Kiyomizu-dera (patrimoniu cultural mondial UNESCO – Kyoto având 17 astfel de situri), complexul Nanzen-ji de temple Zen si sub-temple budiste (recunoscut pentru grădinile sale spectaculoase kare-sansui – realizate din nisip, nisip alb și pietre, integrate perfect într-un relief vegetal, simbolizând întotdeauna repere culturales ș spiritual: Buddha, discipolii săi, animale sacre, copaci sacri, toate contribuind în realizarea stării de armonie și echilibru) și răcoroasa pădure de bambus Arashiyama.

Am traversat emoție strădutele din Gion, în speranța că mă voi intersecta cu o geiko sau o maiko, însă nu am avut noroc de data asta. Cel mai mult mi-am dorit să ajung la altarul Fushimi Inari Taisha, cel cu peste 10.000 de porți (torii) vermilion care m-au captivat de când le-am văzut, copilă fiind, în ilustrate și filme. Traseele conduc spre pădurea împădurită a muntelui pe o distanta de 4 km, Fushimi Inari fiind cel mai important dintre cele 40.000 de altare dedicate zeul Shinto al orezului, vulpile kitsune care țin în gură cheile hambarelor fiind considerate mesagerii zeului.

Și când credeam că nu mai pot primi vreo altă formă impecabilă de găzduire, ajung în altă fostă capitală, Nara, unde mii de caprioare și cerbi prietenosi peste măsură îți fac ziua frumoasă și memorabilă. Am stat câteva ore doar să mă bucur de blândele căprioare care stau la mângâiat și pupat, le-am hrănit și le-am admirat în liniște în apropierea templului budist Todai-ji, o construcție uriașă și impunătoare ce adăposteste cea mai mare statuie de bronz a lui Buddha din Japonia – Daibutsu.

Fiind o observatoare de ocazie, rămân cu profunda recunoștință pentru tot ce am primit în această călătorie în timp și suflet. Arigatou gozaimashita, Japan!

Text de Iulia Gaal