Obișnuiești să plângi? Iată ce spun psihologii despre asta…

Este plânsul emoțional un semn de slăbiciune? Ce spune plânsul despre noi? Cu toții plângem în momente diferite din viața noastră. Plângem de tristețe, după pierderea cuiva drag; plângem în ipostaze fericite, la nașterea unui copil sau când acesta face primii pași, plângem în fața unei priveliști care ne uimește, sau ca urmare a unui gest altruist care ne atinge inimile. Plânsul este de fapt un ecou al trăirii unor astfel de experiențe și trebuie să îi permitem exprimarea. Lipsa exprimării sentimentelor și stoparea lacrimilor poate duce la frustrare și la blocarea unor emoții care vor să iasă la suprafață. Nu spun că trebuie să plângem oricum și oricât! Dacă ne referim la stări frecvente de tristețe, e posibil să vorbim despre o eventuală depresie și atunci trebuie să apelăm la ajutorul specialiștilor în domeniu. De asemenea, nu ne putem aștepta ca toate persoanele din jurul nostru să tolereze la fel de bine, sau în aceeași măsură exprimarea emoțiilor în acest fel și este posibil să primim reacții neașteptate din partea celorlalți la vederea lacrimilor, de la evitare și părăsirea situației, până la trecerea în ipostaza de “salvator” și identificarea celor mai ingenioase soluții pentru stoparea lacrimilor. Fiecare dintre noi venim cu o zestre din copilărie, care are legătură cu modul în care plânsul nostru era sau nu acceptat de către persoanele de îngrijire și cum reacționau aceștia în aceste situații.

Lacrimile au fost adesea asociate cu noi începuturi, cu puritatea și sinceritatea. În trecut, în Grecia Antică, din lacrimile Zeilor se zămisleau oamenii. De asemenea, în contexte de adversitate, oamenii se strângeau împreună, plângeau și își acordau suport emoțional reciproc. Acest lucru îi ajuta să-și clădească un sistem relațional care să le ofere un cadru sigur și sprijin pentru a trece mai ușor prin situațiile grele. Plânsul și originea lacrimilor este și în prezent  obiect de studiu pentru cercetători. Charles Darwin, părintele teoriei evoluționiste, scria că plânsul este un “demers accidental, o secreție externă fără obiect a ochilor”. O alta teorie spune că plânsul a apărut, în timp, pentru a semnaliza situațiile în care oamenii se aflau în pericol, fără a face prea mare zgomot. Cu certitudine însă, plânsul joacă un rol deosebit de important în evoluția noastră ca ființe sociale. “Lacrimile arată celorlalți că suntem vulnerabili, iar vulnerabilitatea este esențială pentru conexiunea umană. Ea stârnește empatia și disponibilitatea oamenilor de a oferi suport emoțional semenilor”. Este modalitatea nonverbală  de a solicita ajutor și atenție!

Alte studii despre plâns, efectuate de această dată pe animale, vin să valideze teoria “lacrimilor de crocodil”. Se pare că acest animal chiar lăcrimează, de regulă atunci când mănâncă, dar nu pentru că trăiește “sentimente de regret” pentru victimă. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este că “glandele lacrimale ale crocodililor sunt controlate de același circuit neuromotor care reglează şi glandele salivare şi pe cele gastrice” și de aceea, atunci când glandele salivare sunt activate, la fel se întâmplă și cu cele lacrimale.

Dacă în primii ani de viață plânsul era singura modalitate de exprimare  a nevoilor (foame, sete, frig, cald, durere, disconfort, oboseală), mai târziu, în viața adultă, plânsul apare ca urmare a trăirii unei emoții intense care ne permite să ne eliberăm și să scădem nivelul de stres resimțit. Practic, plânsul este cea mai simplă cale de a diminua încărcătura emoțională! Prin plâns, readucem corpul la starea de echilibru, după ce acesta a fost supus unei emoții resimțită ca fiind intensă. Există teorii conform cărora, prin plâns, eliberăm hormonii de stres și reușim astfel să ne echilibram din punct de vedere fizic și emoțional.

Uneori plânsul este considerat ca fiind rușinos și ca o dovadă de slăbiciune. Studiile arată că femeile plâng de aproximativ 5 ori mai mult decât un bărbat. Aici nu vorbim doar de o explicație biologică, hormonală, ci și de educația primită și de raportarea societății la astfel de exprimări ale emoțiilor. Am fost crescuți cu mesaje ca: “Un bărbat nu plânge niciodată!”, “Este rușinos să plângi în fața altora!”, “Numai fetele plâng!”, dar vorba cântecului: “Și bărbații plâng câteodată!” și aș adăuga că este perfect normal. Până la urmă, dacă să râzi este permis și nu este considerat ca fiind o manifestare rușinoasă a emoțiilor, de ce plânsul ar fi considerat astfel?  Plânsul indică de fapt starea de normalitate și sănătatea emoțională a unei persoane, care își permite să trăiască și să exprime toată paleta de emoții.

Mihaela Svet, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.