„Mă bucur să fiu primul care îţi spune: felicitări, Dana, eşti însărcinată”  –  ăsta a fost fratele meu Andrei, medic, cel care mi-a dat vestea prin telefon, după ce i-am mărturisit că „a două linie de pe testul de sarcină e atât de puţin vizibilă încât tind să cred că ea nici nu există, şi e doar o capcană a minţii mele care îşi doreşte prea mult acest moment”. Nouă luni de sarcină de care îmi amintesc cu mare drag şi dor, şi apoi acel moment, al naşterii, când viaţa mi s-a schimbat pentru totdeauna. Nu credeam că un om e capabil să simtă atât de multă iubire. Nu credeam că eu sunt în stare să iubesc aşa, că eu voi ajunge să simt că nu sunt întreagă când nu sunt lângă el, şi că mintea mea nu se va mai opri niciodată să se gândească, chiar dacă uneori în paralel, la el. Pentru că abia când am ajuns mamă am înţeles de fapt tot ce contează pe această lume. Nicio carieră, niciun premiu, niciun titlu… nu îţi vor aduce sentimentul de împlinire pe care îl ai când te strânge în braţe şi încearcă să te mângâie în felul lui, cu obrazul.

Scriu aceste rânduri privindu-l cum doarme şi aş vrea să opresc timpul îl loc. Nu apuc să mă satur să îl privesc, să mă satur de o etapă din dezvoltarea lui – de el în burtica mea, de mersul de-a buşilea, de primii paşi, de cuvintele stâlcite şi, mai nou, de primele propoziţii, a căror intonaţie se aseamănă cu cea a unui robot de GPS – că vine altă etapă, parcă mai surprinzătoare. Nu te poţi pregăti real pentru tot ce urmează. Sigur, poţi să înveţi cum se ţine bebeluşul la baie, poţi să citeşti despre cât de importantă e alăptarea şi cum să eviţi colicii, poţi să le crezi pe cuvânt pe alte mămici că în primele două luni nu dormi mai deloc, şi poţi să accepţi ideea de schimbare. Dar chiar nu ai cum să cuprinzi totul. O văd pe Adela însărcinată şi îi repet întruna: „Acum simţi că îl iubeşti şi aşa şi e. Dar habar n-ai ce va urma…”.

Pe vremea mamelor noastre umbla vorba că mai bine pupi copilul când doarme, să nu se alinte. Iar „te iubesc” era rezervat mai mult felicitărilor cu ocazia zilelor de naştere. Eu îl pup pe Vlad şi acum, când doarme liniştit lângă mine, dar îl pup şi îi spun cât de mult îl iubesc cu voce tare, prinvidu-l în ochi, în fiecare zi. Şi i-o arăt, cum ştiu eu mai bine, nu mă ascund, pentru că eu cred că e esenţial că un copil să ştie că e iubit.

Vlad, de 1 iunie, îţi doresc din toată inima să fii un copil fericit, care să râdă în hohote, care să fie curios, care să alerge întruna, care să mănânce fructele cu la fel de mare plăcere ca şi până acum (şi hai, te rog eu mult, şi puţină cărniţă), care să iubească fiecare nouă minune a lumii descoperită. Sper din suflet să îţi fiu mama de care ai tu cea mai mare nevoie.

Mama lui Vlăduţ, zis şi Perfecu’

Citește și:

Antonia – Little Body, Big Heart

Sore – Cum am ajuns să iubesc (enorm)