Să spun despre Distanța dintre mine și mine,  documentarul despre poeta Nina Cassian, că este un film bun ar fi o afirmație modestă. Realizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu, după o idee a Adei Solomon, documentarul e un film extraordinar. L-am văzut în avanpremieră la Les Films de Cannes à Bucarest, unde a fost desemnat cel mai bun film românesc, iar din 8 martie intră în cinematografe. Nina Cassian a murit în 2014 și nu a mai apucat să-l vadă, dar știu sigur că, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost la fel de fericită cum am fost eu și ceilalți spectatori. Iar dacă încă nu v-am convins să mergeți la film, cu siguranță o va face Mona Nicoară, regizoarea documentarului.

Când și cum a început povestea ta cu Distanța dintre mine și mine?

Ada Solomon m-a contactat în 2012. Mi-a trimis un mesaj pe Facebook în care mi-a spus: „eu vreau să fac de multă vreme un documentar despre Nina Cassian și cred că ai fi persoana potrivită pentru asta, vrei să-l faci?”, Țin minte că mi-au trebuit vreo două secunde ca să nu spun „da” instantaneu. Eu eram fascinată de ea. Nu știam povestea Ninei decât în termeni foarte vagi. Știam mai multe despre ea din cercurile literare de la București din anii ’80, imediat după ce plecase din țară. Existau tot felul de povești fabuloase despre ea, foarte multe despre amanții ei, despre un anumit grad de libertate pe care îl avea și care acum nu ni s-ar mai părea atât de extraordinar pe cât ni se părea atunci. În anii ’80, Nina era o figură greu de înțeles pentru mine. Unii povesteau că este stalinistă, alții povesteau că a fost o figură disidentă.

Ai folosit multe imagini de arhivă, note de la Securitate, informări: cum ai făcut rost de ele?

Am făcut cercetare. Știam că trebuie să existe ceva la Arhiva Națională de Filme, ceva la televiziune, am pornit pur și simplu în căutarea acelor informații. Știam că are un dosar de Securitate, știam că la Arhivele Naționale, în arhiva CC-PCR, există o secțiune de agitație și propagandă și că în acele dosare trebuie să fie ceva despre ea. Arhivele personale au fost cel mai greu de găsit.

Cum a decurs prima ta întâlnire cu Nina Cassian?

Prima dată m-am dus cu Ada; a fost complet nespectaculoasă întâlnirea, pentru că Nina era de o familiaritate incredibilă. Cu Nina nu doar la filmări, ci și în afara filmărilor era  plăcere să stai și să vorbești.

Distanța dintre mine și mine. Care este semnificația titlului?

Este un titlu destul de greoi, dar e titlul pe care l-am găsit foarte devreme în proces, când am început să fac cercetarea în memoriile ei. Titlul nu vine din materialul din film, ci din memoriile ei, care sunt un palimpsest pe trei niveluri. Primul este jurnalul ei. Al doilea este un nivel pe care l-a adăugat în anii ’70, când a revenit asupra jurnalului ei și a făcut adnotări foarte critice la adresa propriilor ei credințe, la adresa naivității și a relației ei cu regimul stalinist din anii ’50. Apoi, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, când era în Statele Unite, ea a revenit a doua oară asupra jurnalului ei și a adăugat încă un strat, care era mult mai liber, își procesase deja relația cu politica, se sedimentaseră lucrurile. De fapt, acest jurnal și rescrierea lui au fost motivul pentru care Securitatea a început să o urmărească pe Nina în anii ’70. În acest jurnal în care există o fricțiune între ea din trecut și ea din anii ’70 și ’80, Nina vorbește despre o distanță între mine și mine.

Ai spus la Les Films de Cannes à Bucarest că documentarul ți se pare o formă de abuz. Cum așa?

Documentarul e o construcție, nu e o relație unu la unu cu persoana și bine că nu este așa, că nu putem fi conținuți într-o oră și jumătate și pe un ecran plat. În cazul Ninei, era o formă de abuz pentru că ea nu mai putea și nu mai voia, la un moment dat, să dea interviuri. Pentru că reduci, de fapt, din experiența și din complexitatea ei. La Nina era vorba de 88 de ani, de o viață extrem de bogată pe care noi am conprimat-o în 90 de minute, pe un ecran plat.