Am vorbit cu Ana despre filmul Charleston, despre gaşca ei de prieteni, despre cum lucrează cu regizorii, despre Ştefan Iordache şi Tom Hanks, despre superstiţii, relaţia Anei cu părinţii, muzică, seriale şi… Lectură plăcută!

Am ales să ne întâlnim pentru interviu în față la Hippie Hippie Shake, locul din care, când eram studenți, Ana își lua rochițe, iar eu jeanși Carhartt. Ne-am amuzat când am realizat că eram hipsteri cu mult înainte de a fi la modă să te numești așa. Apoi, am intrat în Camera din Față, unde am mâncat cele mai bune prăjituri cu ciocolată și am stat de vorbă pe îndelete despre filme și multe altele.

Povestește-mi despre  Charleston.

E un film la care țin foarte mult. Mi s-a părut mereu minunat să găsești o echipă formată numai din oameni care să îți fie prieteni. Pentru noi, e un film în familie făcut la modul cel mai profesionist. Regizorul Andrei Crețulescu vine din critica de film și, după ce a făcut câteva scurt metraje de mare succes, a avut curajul să treacă de partea noastră, a actorilor, expunându-se el însuși criticilor. Iar în distribuția acestui film sunt numai oameni cu care îmi fac Crăciunul, iau cina sau îmi beau cafeaua, sunt prietenii mei. Dar asta nu înseamnă că am confundat distracția cu munca. Toată lumea și-a făcut treaba impecabil. Filmul are o poveste și un concept vizual inedite, un film colorat cu iz franțuzesc de anii ’60, în care doi bărbați, care au iubit aceeași femeie, ajung să o cunoască unul prin intermediul celuilalt. Deși, la început, relația lor e antagonică, ajung să se aprecieze unul pe celălalt. Șerban Pavlu e un actor genial de teatru și de film, iar pentru Radu Iacoban era momentul perfect să facă un rol principal într-un lung metraj. E un film de public, în cel mai frumos sens al cuvântului, dar fără să facă niciun soi de compromis, fără să încerce să fie mai haios decât e cazul, fără să pice în grotesc…

Care e rolul tău în film?

Eu sunt mărul discordiei

Cum te-ai înțeles cu regizorul? Cum te înțelegi, în general, cu regizorii?

Sunt actrița lor și îi ascult cu sfințenie. Sunt foarte ascultătoare și îmi place foarte mult să fiu regizată și să creez împreună cu ei. Andrei e foarte metodic, minuțios în tot ce face, tip de gândire care mie îmi place mult pentru că actoria nu e o criză de epilepsie. Înveți perfect o partitură și abia apoi îți permiți virtuozități și variațiuni.

Hai la teatru!

Am două spectacole la Metropolis: Procesul caprei cu un ied, scris și regizat de Radu Iacoban și Peretele, scris și regizat de Lia Bugnar. Am două spectacole la Act, regizate tot de Radu Iacoban, Constelații și O intervenție. La Bulandra joc în Omul cel bun din Seciuan și Carusel, piese regizate de domnul Andrei Șerban, iar la Sala Nouă a Teatrului de Comedie am un rol în Emancipare. Ah! Iar la Godot joc În parc.

Ești o actriță de teatru sau de film?

Sunt o actriță de tot. Mă feresc să mă încadrez undeva. Tocmai varietatea e cea care-mi place în meseria asta. Când fac film, mi-e dor de teatru și invers. Îmi place să apar și în videoclipuri, în pictoriale, în orice.

Cum și când știi că ai jucat bine?

Am debutat la 9 ani. Am 23 de ani de carieră la 32 de ani. Deja știu foarte bine când greșesc. Eu mă tratez pe mine însămi ca pe un instrument și știu când nu sunt bine. E un radar interior pe care ți-l dă experiența. Sunt oribilă cu mine, mereu gata să-mi pun cenușă în cap. Până și la  lecțiile de box simțeam imediat când greșesc.

Ai luat lecții de box pentru Inferno, în care joci cu Tom Hanks. Cum a fost să lucrezi cu el? Probabil că toată lumea te întreabă…

Unii nu mă întreabă. Se prefac că nu e o mare chestie să joci cu Tom Hanks. Dar e o mare chestie și e normal să întrebi asta. Tom Hanks este exact cât de minunat ni-l imaginăm noi. Nimic nu e contrafăcut în imaginea lui. Există o continuitate și o răsplată pentru oamenii care nu sunt nasoli. Călcatul pe cadavre, prostituarea sufletească și tot ce mai cred unii că te ajută să avansezi sunt minciuni. Contează numai talentul, răbdarea și să nu fii un om nasol. Tom Hanks e un om drăgut, simpatic, deschis, e tot rac, e foarte curios despre lume. Ne-am reîntâlnit după ce eu am apărut într-un serial la NBC, iar el m-a întrebat cum a fost la filmări. Bănuiesc că avea lucruri mult mai importante în minte decât ce a făcut Ana Ularu din România. Dar e o chestie de curiozitate, de atenție și de respect față de oamenii din jurul său. Cât despre scena jucată împreună… el fugea, iar eu îl alergam cu pistolul. Fugeam, iar când ajungeam în spatele camerei, dansam de bucurie că ne-a ieșit cum voiam. Cineva ne-a filmat făcând asta și ne-a pus pe Instagram. E o meserie frumoasă dacă te distrezi și dacă nu te iei prea mult în serios.

Nu mă voi preface că nu e important să joci cu Tom Hanks, dar sunt mult mai curios să-mi spui ce ai învățat lucrând cu Ștefan Iordache.

O grămadă de superstiții. Să nu fluieri în teatru. Sa nu deschizi umbrela în teatru. Să nu îti așeze altcineva recuzita și să o verifici de o mie de ori. Să nu îți ureze nimeni „Succes!”, ci „Căcat!”. Nu suporta să facă și altceva decat teatru în zilele în care avea piesă. Venea cu cinci-șase ore înainte de spectacol în teatru ca să scoată strada din el, lucru care m-a marcat profund și pe care îl fac. Eu și Vlad Ivanov suntem la Bulandra la ora 13:00, chiar dacă spectacolul e la 20:00. Stăm liniștiți, ne povestim viețile, mai bem câte o cafea… Nu facem nimic altceva în ziua respectivă. Pentru că rolul nu e ceva în care intri, așa cum spun toți. Nu. Rolul e arhitectură pură, trebuie să desenezi, să construiești în tine și să-i adaugi din sufletul tău personajului. De exemplu, jucasem un spectacol de nouăsprezece ori, iar la al douăzecelea Lucian Iftime m-a șocat total cu un gest, dar cu unul minuscul, care nu s-ar fi văzut din public. Dar felul în care și-a adus mâinile cu un centimetru mai aproape de fața mea, pe mine m-a rupt. Îmi venea să zic: „Bravo, Lucian!”.

Care e spaima ta cea mai mare?

Teama oribilă de singurătate, de izolare de prieteni, de familie. Eu funcționez prin ceilalți si nu am avut niciodată idealul pustniciei. Deși am nevoie și de singurătate.

Ce faci în momentele de singurătate?

Citesc mult și ascult muzică. Când lucrez, pot sta oricât în camera de hotel fără să mă simt singură. Când noi, actorii, dispărem, înseamnă că lucrăm la ceva.

Ce relație ai cu părinții tăi?

Lucrez mult cu mama, ca scenograf. Când am făcut eu scenografia la Îngrijitorul, mama a venit și mi-a fost asistentă. Eu trebuia să plec în America și i-am cerut ajutorul pe ultima sută de metri. Mama a făcut scenografia pentru clipuri ale trupelor Hurts, Kasabian, Dizzee Rascal.

Mamă, mamă, ce mamă ai!

Ha, ha! Da. Sunt foarte mândră de ea. Uneori mă întreb când doarme. Are zile în care face câte două reclame, o piesă și un film. Timp de trei săptămâni se duce de la una la cealaltă și nu cred că apucă să doarmă mai mult de două ore pe noapte.

Și tatăl tău?

El locuiește în America. E la fel de workaholic dement. Predă scenografie, scrie, regizează. În ultima vreme, scrie și regizează și e foarte bun la asta.

Ți-ar plăcea să joci pentru el?

Mi-ar plăcea enorm. Sunt curioasă ce ar ieși.

Ați vorbit despre asta?

Da. Am tot discutat. Trebuia, acum câțiva ani, să merg să joc la New York într-o piesă scrisă de el care se numea Sistemul. Aveam totul pregătit, dar piesa era numai cu actori din SAG (Screen Actors Guild) și există o regulă cum că nu ai voie să amesteci actori din sindicat cu actori din afara sindicatului, pentru că plata e diferită, orele de lucru diferă, e tot o nebunie și la ei. Deci mi s-a spus să stau acasă pentru că nu sunt SAG, iar anul trecut am devenit și eu, în sfârșit SAG. De acum încolo aș putea să joc pentru tata. Ori acolo, ori aici, pentru că regizează și la Iași, la Cluj… Cu un spectacol de la Cluj, A doua moarte a Ioanei D’Arc a luat multe premii, chiar și în Serbia.

La seriale te uiți?

Am Netflix, am HBO și m-am uitat la tot. De ani de zile caut un serial la fel de bun ca OZ – Închisoarea Federală.

Ai mai cântat?

Nu, dar mi-e dor. Cânt numai în piesele în care joc. E greu să găsești oameni cu care să ai o chimie pe treaba asta. Muzica este pentru mine o experiență foarte intimă.

Îți cumperi CD-uri, viniluri?

Da. Am avut pick-ul până pe la 15 ani, cât am stat cu mama și ascultam povești de la Electrecord, dar și multă muzică. Mi-am luat de curând un turntable nou și m-am apucat de cumpărat discuri noi cu muzica pe care o ascultam când eram mică. De curând, un vinil cu Patti Smith. Nu am făcut absolut nimic, timp de o oră, cât ține discul.