„Bună! Îţi aduci aminte de mine? Sunt eu, fata care în acea zi de 5 decembrie a reuşit să deturneze timpul, care a făcut cea mai frumoasă greşeală întâlnindu-te. Nu cred că îţi amintești acea zi banală. Ningea, era atât de frumos afară! Ningea ca în poveştile spuse de bunica, la gura sobei. Totul era cuprins într-o linişte ca la început de lume, peste care cădea o simfonie de nea. Dansul fulgilor era atât de agitat, ca şi viaţa mea. Poate că asta m-a făcut să mă îndrăgostesc de acel peisaj, de acel anotimp!

Mai ţii minte cum ne-am întâlnit? Când am alunecat pe gheaţă, iar tu erai singurul care a venit să mă ajute, dintre toţi oamenii «nepăsători» de pe stradă? Ei bine, eu îmi amintesc. Iubesc secunda aceea când privirile noastre s-au intersectat. Am reuşit să văd în tine evadarea mea din real, am văzut fericirea în acei ochi albaştri. Cred că nu îţi aduci aminte nici de milioanele de mesaje care au urmat, nici de sfaturile pe care mi le-ai dat. Tu credeai că sunt neimportante, dar, de fapt, aduceai pe chipul meu cel mai frumos zâmbet. Îmi amintesc că-mi spuneai de atâtea ori să nu mai cred în prieteni, pentru că ei nu există cu adevărat şi că voi fi dezamăgită. Și chiar aşa a fost: am fost dezamăgită, dar tu ai fost mereu acolo şi mi-ai repetat de milioane de ori «Ţi-am spus eu!». Şi eu plângeam şi râdeam în acelaşi timp şi eram fericită că te aveam. Mi-am dat seama cât de norocoasă eram, atunci când am văzut-o pe ea zâmbind lângă tine. Nu am ştiu să apreciez ceea ce avem.

Îţi aduci aminte de aniversarea ta de 17 ani, când am venit la 12 noaptea la tine cu un tort? Mi-ai spus că e cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat, după ce m-ai cunoscut pe mine. Şi da, am început să plâng din cauza emoţiilor care mă răscoleau. Mi-am creat cele mai frumoase amintiri cu tine. Nu  credeam că o să ajung să vorbesc de «noi» la trecut. Mi se pare atât de greu.

Ştii că după şcoală obişnuiam să mergem la mine să ne facem temele, chiar dacă eram la clase diferite? Mama ne aducea mereu ciocolată caldă şi clătite cu Nutella şi făcea glume pe seama noastră, dar era OK. Eram prea fericiţi să conteze acele glume. Nu îţi aminteşti? Înţeleg. Poate reuşeşti să îţi aduci aminte de primul tău concert în care ai cântat şi eu eram acolo, în primul rând, mândră că te cunoşteam, mândră de tine. Le spuneam tuturor cât de talentat eşti. Ai cântat melodia mea, acea melodie pe care ai făcut-o pentru mine, de ziua mea. Poate nu mă crezi, dar chiar şi acum o ascult. Mă regăsesc în versurile cântate cu atâta sinceritate, versuri care îmi aduc aminte de ceea ce am avut odată.

Oare la ce te gândeşti acum? Ştii că, atunci când îţi aud numele, trecutul mă răscoleşte şi inima urlă în mine? Am momente în care vreau să te sun, în care vreau să îţi aud glasul, dar renunţ repede pentru că nu mai are niciun sens.

Nu ştiu ce să-ţi mai spun, sunt atâtea momente memorabile! Este seară. Privesc stelele, aşa cum făceam când eram copii. Parcă a fost ieri. Obişnuiam să căutăm forme. Îmi spuneai că «stelele sunt mari rezervoare de timp». Și cred că aveai dreptate. Stelele sunt rezervoarele timpului trecut, adică al amintirilor, al amintirilor de neuitat. Sunt tristă. Dar nu regret niciun moment care s-a dus. Se spune că timpul uneşte persoane şi că tot el le desparte. Sufletul meu te cheamă, dar nu vrei să vii înapoi. De ce?

Nu ştiu de ce mi-am  lăsat gândurile să zboare pe această foaie de hârtie. Nu ştiu de ce m-am gândit tocmai la tine, când aveam atâtea variante. Putem să scriu despre colegul de bancă din generală sau despre fata pe care am cunoscut-o în tabăra de vară. De ce trebuie să apari tu mereu în mintea mea şi să răscoleşti pe acolo? Când încerc să te uit, reapari şi strici tot.

Este momentul să închei. Să pun punct acestui jurnal. Istoria noastră se stinge într-o flacără. Mi-a zis mama odată că, atunci când mă simt singură, să-mi scriu trecutul pe foi, să scriu fiecare gând, iar apoi să dau foc paginilor și să o iau de la capăt, pentru că şi trecutul trebuie să apună, ca şi soarele la sfârşitul unei zile. Diferenţa este că soarele mereu va răsări, pe când amintirile, oamenii vor rămâne închişi acolo în inima timpului mort.

Adio…”

Text de Andreea Mehedințu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Ion C. Brătianu din Pitești. Foto: outnow.ch.