Nu știu niciun om care să fi călătorit atât și care să-ți poată spune la nesfârșit povești de pe drumurile sale, din Transnistria, fără actele necesare, până în China – tânăr reporter la Jocurile Olimpice de Vară, care noaptea bea bere cu un chinez și fiecare vorbește pe limba lui, într-o înțelegere neexplicabilă… Sau din Cuba lui Castro pe atunci, cu comunismul ei tropical, cu clădiri prăbușite și utopii încă în picioare, până în Minskul unei vechi răfuieli cu statuia lui Lenin, și de acolo în Bruxellesul cu cârciuma Delirium, și în cel mai frumos oraș din lume – Florența, și în Barcelona văzută în zori, când braseriile încă dorm…

O vreme, a locuit la Tel Aviv, într-un cămin studențesc dintr-un Israel bulversant, pe care nu l-a înțeles (așa cum nu a înțeles nici Rusia), ceea ce nu l-a împiedicat să-l iubească, iar mai târziu a trecut și dincolo de graniță, istoria se vede altfel din Palestina, și a văzut și istoria aceasta. Altădată a fost în Santiago de Chile și în Lima, dar unde nu a fost, a mers în Olanda lui Arthur Japin și de atâtea ori a traversat Roma, orașul i se arăta de fiecare dată tot așa ca în La grande bellezza, pe când Praga lui trebuie să fi rămas ca în scrierile „domnului nostru” Bohumil Hrabal, și tot astfel o va înfățișa în Toată poezia lumii (volum de versuri încă nepublicat, în care poemele au nume de orașe) sau cine mai știe unde, căci tuturor locurilor pe unde a trăit sau a umblat le-a venit, la un moment dat, rândul să fie scrise, fie în reportaje, fie în jurnale de călătorie (incluse în Baricadele), fie în povestiri (din volumele Pălăria albastră și alte povestiri, 2015; Îndurabile, 2017), ba chiar și într-un roman (Aleea Zorilor, ed. Polirom, 2017) de mici dimensiuni, pentru care s-a întors, după 20 de ani, pe o stradă a copilăriei dintr-un oraș monoindustrial din România.

Prima dată când a ieșit din țară a fost în Ungaria, avea 13 ani, și de acolo și-a cumpărat un ghiozdan. Apoi s-au întâmplat toate acestea, s-a întâmplat lumea văzută cu rucsacul în spate și lumea lui – dacă mă întrebați pe mine – a început să semene, oricum ar fi scris-o, cu un amețitor reportaj, cum sunt întotdeuna adevăratele reportaje.

Amintiri din Europa

Mă consider un cetățean al lumii, nici nu aș putea să fiu altceva, din moment ce destinul meu a fost al unui reporter de presă scrisă, așadar al unui călător. Cultural, sunt un european, ceea ce este în egală măsură bine și rău. Dincolo de granițele bătrânului nostru continent, europenitatea mea m-a ajutat adeseori, dar mi-a și închis drumuri.

Cu cât umbli mai mult pământul, cu atât descoperi Europa mai mică, și cu cât o descoperi mai mică, cu atât îți dai seama de măreția ei. Amintiri din Europa am nenumărate.

Într-o noapte am intrat în portbagajul unei mașini în Transnistria. Era o iarnă cumplită, ningea. Nu aveam actele necesare ca să mă aflu acolo, dar eram tânăr, nebun după gazetărie, sau poate doar nebun, și mă credeam nemuritor, așa că am intrat.

Într-o amiază, la Minsk, în Belarus, am certat statuia lui Vladimir Ilici Lenin, aveam o răfuială mai veche cu dumnealui, nu pot spune că am rezolvat-o atunci, dar a fost o secvență care a rămas.

Uite, după ce m-am întors prima dată în viață de la Bruxelles, acum vreo zece ani, am notat așa în jurnalul meu de bord: „Bruxellesul, noaptea: ticăloși care trăiesc în costume, pe ploaie, îmbătați de bere, cu cravatele în pumni, domnișoare cu tocuri moderate, încercând să uite perfecțiunea din minunata lume nouă tocmai în cârciumă, la Delirium. Așa.”

Când m-am întors prima dată de la Florența am scris așa: „Nu îmi trebuie mai mult de un apus de soare peste râul Arno ca să declar Florența, fără să mă consult cu nimeni în prealabil, cel mai frumos oraș din lume. Privesc în jur, pe jumătate nebun, și Toscana întreagă mi se suie la cap ca un vin, probabil vechi.”

Iar când m-am întors prima dată de la Barcelona am scris așa: „Barcelona izbucneşte ca o primăvară, ca o aprindere de inimi. În zori, când braseriile încă dorm, caravelele descarcă frumuseţe în port, florile din Muzeul Miro înnebunesc și își aruncă petalele în aer, nesfârşitul Colon veghează oraşul ca un sfânt aprig, înconjurat de leii săi, pe degetar are un nor şi orizontul i se aşază cuminte la picioare.”

Am, vezi bine, multe amintiri, sunt foarte bogat în amintiri, iar memoria încă mă slujește. Cele mai frumoase sunt, bineînțeles, amintirile care implică o mare iubire. Și pot să îți spun că am călătorit alături de marea iubire și la Milano, și la Perugia, și la Larnaca, și la Bari, și la Lecce. Cele mai frumoase amintiri europene le am, neîndoielnic, din Italia. Care este, de altfel, cea mai frumoasă țară din lume.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând: Aleea Zorilor

Am scris de curând o carte – Aleea Zorilor. A apărut la Editura Polirom, în colecția EgoProză. Aleea Zorilor e strada pe care am copilărit, până la 12 ani, ceea ce o face, firește, magică. Ar fi foarte frumos să spun că m-aș întoarce oricând acolo, dar nu ar fi întru totul adevărat. Drept dovadă, în viața adevărată, mi-a luat cam douăzeci de ani să mă întorc. Și nu pentru că nu aș avea amintiri frumoase, ci chiar dimpotrivă. Nu am avut curajul să-mi tulbur nostalgia, să o confrunt cu limitele realității. Dar am fost anul trecut să scriu un reportaj acolo. M-a ajutat, pentru că mi-a oferit și finalul cărții. Strada aceasta nu este o stradă ca oricare alta, căci, fiind prima, a rămas un univers suspendat, în afara spațiului și a timpului. Am copilărit la sfârșitul anilor `80, dar nu pot să spun că am simțit că ne aflam toți într-un sfârșit, într-o lume care murea. Noi, copiii, eram liberi, eram fericiți.

O altă planetă: Cuba

Am ajuns în Cuba, demult, când Fidel Castro încă trăia, iar Revoluția socialistă, deși șchiopăta de decenii și decăzuse din iluzii în demență, mergea totuși mai departe. Cuba e o altă planetă, așa este.

Am avut inspirația să țin, în zilele mele cubaneze, un jurnal, care îmi ține el acum amintirile noi. Am scris acolo tot: despre cartelele de hrană, despre cozi, despre disidenți, despre comunismul tropical, despre plajele Estului, despre Hemingway, despre bătrânele mașini americane, cu crupe aurii, despre turismul sexual, despre felinele din Havana, despre clădiri prăbușite și despre utopii, despre educație și despre frumusețea înnebunitoare a unei lumi care nu a fost încă devorată de lăcomie.

Paginile mele cubaneze, care sunt destul de numeroase, se găsesc în cărțile din seria Baricadele. Baricadele I au fost publicate în 2014, la Editura Humanitas. Baricadele II, doi ani mai târziu, la Editura Herg Benet. Iar în acest an, chiar acum, duc o campanie de crowdfunding pentru apariția volumului III și reeditarea primelor două (http://crestemidei.ro/Baricadele). Cuba mea e în cărțile astea.

Viața ta din Tel Aviv. Despre cum e să locuiești pentru o vreme acolo

Am locuit, într-adevăr, la Tel Aviv, pentru că am făcut un master la București în „Cultură și civilizație ebraică”, la Facultatea de Litere. Eram tânăr gazetar și am întâlnit mulți supraviețuitori ai Holocaustului. I-am scris, fiindcă voiam să înțeleg cum a fost posibil așa ceva.

Așa am ajuns să am și preocupări academice în zona aceasta. Mai departe, așa se face că am avut o bursă la Tel Aviv, unde nu am zăbovit mult, dar am stat (într-un cămin studențesc) suficient cât să îmi dau seama cât de complicată este viața în Israel.

Israelul este, alături de Rusia, o țară care m-a bulversat atât de tare, încât nu pot să spun că am înțeles-o. Dar viața în Tel Aviv este, una peste alta, minunată. Desigur, ai emoții când urci într-un autobuz sau când bei o cafea la o terasă, dar e și Mediterana acolo, care vindecă tot.

Am fost și dincolo de Zidul de la Ierusalim, în Palestina, fiindcă am vrut, cum vreau mereu, să aflu totul pe de-o parte, și pe de altă parte. De acolo, istoria se vede cu totul altfel. Nu am învățat să urăsc Israelul, nicidecum, iubesc în continuare cultura evreilor, o consider un înalt al patrimoniului universal. În Palestina am învățat doar să îi iubesc și pe palestinieni.

Un oraș care îți place pentru cultura lui

Roma. Oraș căruia i-am spus cândva Capela Sixtină a acestei lumi. Nu cred că am greșit spunându-i așa. Îmi place Roma pentru că, și atunci când este superficială, așa cum arată și filmul Marea frumusețe (La grande bellezza, 2013), rămâne tot veche, rămâne eternă. La Roma se află, după mintea și inima mea, tot ce a gândit omul mai înalt.

Prima călătorie din viața ta

Dincolo de granițele țării noastre, prima dată am fost în Ungaria. Să tot fi avut vreo treisprezece ani. Mi-am cumpărat de acolo un ghiozdan negru, pe care l-am avut până în clasa a XII-a. Bun ghiozdan!

Prima călătorie de maturitate a fost în Franța. Am fost la nunta vărului meu, care locuiește de mulți ani în Nancy. Consider că aceea a fost prima călătorie importantă din viața mea. Importantă, dar nu inițiatică.

Înainte de Franța, călătorisem deja foarte mult în România, cu părinții mei, care, fiind profesori de matematică, își petreceau toate vacanțele de vară prin tabere școlare. Am fost în toate județele din România, încă dinainte să am buletin. Cu o singură excepție. Notabilă: județul Sălaj. Nu am ajuns niciodată în județul Sălaj, și regret foarte mult, și vreau să repar cât mai repede această nedreptate. Am călătorit după aceea foarte mult și ca ziarist, poate prea mult.

Cum călătoresc reporterii: China

În China am petrecut aproape o lună de zile în vara anului 2008, în timpul Jocurilor Olimpice de Vară de la Beijing. Am fost reporter la acest eveniment global. Munceam de la șase dimineața la unu noaptea, fiindcă Beijingul e enorm, iar eu – eram la un cotidian central pe atunci – nu aveam multe ajutoare acolo. Așa că trebuia să țin singur piept ziarelor și televiziunilor și site-urilor cele noi. Aveam ambiția să fac o Olimpiadă foarte bună, strict gazetărește. Și cred că am și făcut. Eram în formă. Meritam o medalie, măcar de bronz.

Așa că am văzut Beijingul mai puțin decât mi-aș fi dorit, având această disciplină, dacă nu etică, a muncii. Dar tot l-am văzut. Am călătorit mult, dincolo de traseele oficiale, cele hărăzite autocarului care transporta gazetari prin locuri aprobate de la Partid. Am ajuns în Beijingul de după blocuri și am intrat prin casele oamenilor. Am legat prieteșug cu un tânăr care vorbea limba engleză și el m-a ajutat mult, mi-a fost translator, iar chinezii mi-au vorbit cu încredere, văzându-mă alături de unul de-ai lor.

Mi-a plăcut foarte mult în China – mi-ar plăcea să mă întorc și să înțeleg și mai bine această lume. Are niște contrase amețitoare.

O întâmplare mai puțin obișnuită

Îți voi spune o întâmplare tot din Beijing. Era o noapte și era o furtună. La Beijing, atunci când plouă, se rupe cerul. Mă rătăcisem. Te rătăcești ușor în Beijing. E un labirint, care pare infinit. Nu oprea niciun taxi. Așa că am tocmit un bărbat, un chinez mai degrabă bătrân, deși se poate să nu fi fost chiar așa de bătrân, dar eu aveam 25 de ani, toți oamenii mi se păreau bătrâni, să mă ducă până la hotel. Știam doar să spun numele hotelului în limba mandarină, chineză cum îi spunem noi. A fost de-ajuns. M-a dus.

Ploua infernal, eu eram acoperit în ricșa aceea, dar peste chinez se revărsau șuvoaie. Bucuros din cale afară că am ajuns la hotel, l-am invitat la o bere Tsingtao, pe trotuar, în fața unui mini-market. Și am băut bere Tsingato toată noaptea cu chinezul, și el cu mine. El vorbea pe limba lui, eu vorbeam în română, dar niciodată nu am înțeles mai bine un om. Știu să-ți povestesc și acum ce mi-a spus chinezul în noaptea aceea. Nu știu să-ți explic cum a fost posibil. Dar știu că a fost adevărat.

N-am visat.

O altă Americă: America Latină

Nici în America Latină n-am stat cât mi-aș fi dorit. Dar mi-am putut face, cât de cât, o idee, după vizitele mele în Santiago de Chile și în Lima, în Chile și Peru. Aceste călătorii pot fi de asemenea citite în Baricadele. Am avut foarte multe de scris din America Latină, dar tocmai de aceea aș vrea ca acesta să fie cel mai scurt răspuns din interviul nostru. Consultați cartea.

Cărțile din bagaje

Acest interviu mă prinde în plin bagaj pentru o nouă călătorie la Ramallah, în Palestina. Ar fi bine să pot lua cu mine mai multe cărți, dar o să iau doar strictul necesar, două cărți pentru o săptămână în Orientul Mijlociu. Le-am pus deja în bagaje. Un Dostoievski – Însemnări din subterană. Mi s-a făcut dor să o recitesc. Și Poporul cărții, de Geraldine Brooks, o scriitoare din Australia, pe care vreau să o recenzez într-o revistă culturală din țara noastră.

O călătorie inspirată de un scriitor

Am făcut multe călătorii, dacă nu toate, inspirate de cărți. Scriitorii mi-au fost ghizi și la Paris, și la Londra, și la Praga, și în Amsterdam, și în Istanbul, și – mai ales! – la Moscova. O să dau un nume de scriitor mai puțin cunoscut. Olandezul Arthur Japin. După ce l-am citit pe el m-am dus prima dată, acum opt ani, în Olanda. A fost o lectură esențială.

O poveste adevărată de pe o plajă

Am multe întâmplări petrecute pe plaje, îmi plac plajele, iar într-o zi voi avea o cârciumă cu podea de lemn, pe o plajă, în Costa Rica.

În loc să îți spun o poveste, fie ea și adevărată, prefer să îți încredințez un fragment scris chiar pe plajă, la Mediterana, în Tel Aviv: „Sunt pe plajă, la Marea Mediterană, în Tel Aviv. Am un dispozitiv modern la care ascult muzică – Nocturnele lui Chopin în interpretarea inepuizabilului Arthur Rubinstein, pianistul polonez de origine evreiască, mort la 95 de ani, la Geneva, în Elveţia. Am fost, cândva, la Geneva, și nu m-am gândit nicio clipă că acolo, în paradisul acela steril, pot muri pianiști, dar uite că. Prefer pianul lui Rubinstein valurilor Mediteranei. Se intră în amurg.”

Și, desigur, ar mai fi ceva: când iubita mea a împlinit treizeci de ani, i-am desenat o inimă pe nisip. În inimă i-am scris numele. Din fericire, are un nume mic (de fapt, e un supranume), așa că a încăput. Până am plecat noi de acolo, nu venise marea să șteargă totul, dar probabil că la adăpostul întunericului marea s-a aventurat mai mult pe plajă și a șters. I-am făcut poză inimii cu pricina, așa că, din fericire, o mai avem.

O invenție personală (sau întâmplări din realitatea imediată)

Când nu scriu realitatea, în reportaje, mă scriu pe mine în povești. Invențiile mele personale sunt nuvelele. Am două cărți de nuvele: Pălăria albastră și alte povestiri (Herg Benet, 2015) și Îndurabile (Herg Benet, 2017). Această ultimă carte nici nu a apărut încă, dar va apărea în curând. Îi este dedicată prietenului meu Radu Cosașu și iubitei mele. Mai am, cum am spus la început, în librării și cartea Aleea Zorilor. Care este tot o invenție, în mare măsură. Este o autobiografie puternic ficționalizată.

Pe drumuri: rânduri scrise în altă parte

Am scris multe rânduri pe drumuri. Cel mai bine se scrie în sudul Italiei. Am scris bine pe drumurile din Napoli și, încă și mai bine, pe drumurile de țară din Sicilia. Am o nuvelă în Îndurabile care aduce vorba despre așa ceva. Propun să fie citită, de asemenea, în carte.

În concluzie, Toată poezia lumii…

Toată poezia lumii este o carte de versuri, supusă și ea procesului acela de crowdfunding. Pe scurt, am scris în multe dintre orașele pe unde m-a purtat viața poezii despre locurile acelea. M-am amăgit că astfel le prelungesc frumusețea sau chiar nemurirea. Pentru ca această carte să se nască este necesar, însă, să dați click aici și să vedeți ce și cum. Deocamdată, atât.

Andrei Crăciun este scriitor și ziarist. Poate fi citit și aici.

Foto: arhiva personală