„A fost odată că niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti… În Adjud, orăşelul moldovenesc dintre Siret şi Trotuş, s-au născut două fetiţe frumuşele, într-o comunitate, a cărei viaţă era determinată de CFR, localitatea fiind un important nod feroviar între Moldova şi Ardeal.

Tatăl fetelor, Ion Burlacu, era mecanic de locomotivă, un moldovean brunet, cu ochi negri, care a visat la şcoala de aviaţie, dar drumurile şi «zborurile» sale avea să le facă doar cu trenurile de călători sau de marfă, pe care le-a condus prin toată ţară timp de 35 de ani. Era o fire extrem de ordonată, severă, dar şi înclinată spre poezie şi muzică. El şi toată familia erau, chiar şi în perioada comunistă, admiratori sinceri ai familiei regale româneşti din acele vremuri. Soţia lui, Ioana Sandu, era de o frumuseţe răpitoare, brunetă, cu ochii verzi, elegantă, sensibilă, muncitoare. A luat lecţii de croitorie şi făurea îmbrăcăminte “la modă” pentru ea şi fetiţe, dar şi pentru cunoscuţi.

Ion şi Ioana Burlacu au adus pe lume două fetiţe extrem de diferite şi interesante în felul lor. Cea mai mare, Angela, era brunetă, cu ochii negri, iar Elena avea ochii verzi şi era blondă cu părul creţ. Elena era cu un an şi jumătate mai tânără decât Angela, dar amândouă şi-ar fi dorit să fie gemene şi aşa se şi comportau. Aveau aceleaşi caracteristici şi aceleaşi talente, maniere, vise, aspiraţii şi, mai ales, aceeaşi educaţie, dar firi complet diferite.

În familia lor, şcoală era considerată egală ca importanţă cu biserica şi cu Dumnezeu, nu se putea concepe viaţa sau viitorul fără una din ele. Credeau cu ardoare că educaţia este primordială şi că, fără a te informa, fără a studia, fără a aspira să fii cel mai bun, rişti să nu reuşeşti, dacă ai aşteptări mari de la viaţă. Angela şi Elena (Gina şi Nina) aveau cele mai mari speranţe.

Într-o zi, la grădiniţă, toţi copii au fost rugaţi să cânte în cor un căntecel pe care educatoarea i-a învăţat. În avalanşă de sunete de copii, care mai de care mai jucăuşi, educatoarea a auzit ceva neobişnuit, bizar, ieşit din comun, ceva mai tare, mai puternic. I-a rugat pe copii să mai cânte o dată şi încă o dată, plimbându-se prin faţă lor că să înţeleagă de unde veneau acele sunete. A spus deodată «Stop», ajungând în dreptul surorilor Burlacu. Le-a rugat pe Angela şi apoi pe Elena să cânte una câte una. Toată lumea a rămas înmărmurită de perfecţiunea şi, mai ales, de forţa cu care cântau cele două surori. Din acel moment destinul de copii normali s-a schimbat pe loc. Educatoarea a chemat imediat profesorul de muzică din şcoală. Fetele au înţeles din acel moment că au un dar de la Dumnezeu, cu care impresionau acasă familia, dar şi restul lumii din Şcoală de la Poştă, devenită mai târziu Şcoala Angela Gheorghiu.

Angela şi Elena au început să fie preocupate în fiecare zi de orice sunet auzeau la radio sau televizor şi de orice era legat de muzică clasică. Acestor două fetiţe li s-a spus de către profesorul de muzică de la grădiniță că s-au născut cu o impostaţie naturală a vocii şi că va trebui, la un moment dat, să plece la Bucureşti pentru a face studii serioase. Se înţelege că nu au priceput atunci pe deplin ce le spunea profesorul, dar instinctul şi harul de la Dumnezeu le-a ghidat. Angela a început să asculte şi să imite tot ce auzea la modul cel mai serios. Nu avea importanţă ce tip de muzică era sau limba în care se cânta, ea adapta tot la vocea ei cu impostaţie naturală. Totul suna a «opera». Familia, colegii şi profesorii se purtau altfel cu ea datorită acestui talent neobişnuit. Tuturor li se părea că cei care trăiau la Bucureşti şi în mediul operei erau supra-oameni, eleganţi şi diferiţi de restul lumii, ocupându-se de cea mai elevată muzică.

Nu exista serbare sau manifestare artistică fără Angela sau fără surorile Burlacu, care au început să cânte muzică de operă sau operetă. Datorită memoriei şi pasiunii lor, reuşeau să prindă din zbor orice căntecel. Primul a fost un cântec de leagăn de Brahms. Studioul preferat era vişinul din fundul grădinii, unde se urcau şi improvizau sau repetau la nesfârşit tot felul de cântece. Vecinii erau încântaţi şi aplaudau strigând din toate părţile “Încă o dată!” La joacă, pe strada unde se mai jucau şi alţi copii, Angela şi Elena improvizau rapid o scenă şi copiii erau rugaţi să aplaude bătând cu mâinile pe picioruşe, simulând un public numeros.

Primul succes ce l-au simţit a fi foarte important a fost primul Crăciun când au învăţat primul colind de la tatăl lor: «O, ce veste minunată». Tatăl nu era de acord să le lase să cânte prin vecini, dar, la plânsetele fetelor, s-a înduplecat. Au început să cânte colindul prin vecini şi aceştia, de uimire, nu le lăsau să cânte afară, cum se practică pe la casele oamenilor din România, ci erau poftite în casă. Gesturile acestea simple, ca şi lacrimile şi aplauzele celor ce le ascultau le făceau pe fete să viseze foarte mult. Pentru Angela aceasta era o demonstraţie care se repeta în fiecare zi, însemnând că va trebui să plece foarte devreme de acasă, la Bucureşti. Prima etapă a celui mai mare vis al unui copil ca Angela era să devină artistă lirică, să cânte opera, să plece de acasă. Deja un oraş mare că Bucureşti era pentru ea «străinătate». Aveau senzaţia că a pleca într-o ţară străină este egal cu a pleca în Cosmos, pe Marte. Avionul era o naveta spaţială. Se trăia cu această dualitate: imposibil-posibil. Gândul era că, dacă va reuşi să devină cântăreaţă de operă, adică să ajungă cineva, va reuşi să ajungă să vadă lumea. Totul îi venea natural, drumul îi era trasat. Nimic nu i se părea de neajuns, dar trebuia să plece la vârstă de 14 ani la căminul Liceului de Artă George Enescu. A înţeles că toate acestea erau posibile doar dacă se dedică total şi dacă urmează un drum greu, sacrificându-şi anii copilăriei şi ai adolescenţei, chiar viaţa mai târziu.

La 14 ani, a plecat la Bucureşti dând o audiţie doamnei Mia Barbu, unica profesoară de canto a Angelei. S-a străduit să creeze un loc în plus la clasa de canto, după ce a auzit glasul ei. A fost prima uşa pe care Angela Gheorghiu a deschis-o pe drumul lung al celei mai importante cariere artistice internaţionale ce a avut-o vreodată un român în lume.”

Text de Angela Gheorghiu