Bucureștiul neștiut. Vedere din cartierul Giulești Sârbi

Mai întâi ți se pare că ai părăsit Bucureștiul și ești deja într-un sat marginal. La stânga, Muzeul Culturii Romilor pare că desparte o lume de alta – lași în urmă tot ce e urban și pășești pe străzi fără asfalt și fără blocuri înalte. Casele vechi, fără etaj, se înșiră pe-o parte, ici și colo o vilă nou apărută își face loc în peisaj, două-trei gâște trec agale și câțiva câini îți ies în întâmpinare. De cealaltă parte, ascunsă de ierburile înalte, e calea ferată cu vagoane abandonate.

Suntem un grup de participanți la un workshop de fotografie și povești urbane – Walk & Shoot, ajuns la a șasea ediție. Cei mai mulți dintre noi suntem pentru prima dată în Giulești Sârbi.

E o amiază toridă și un clovn sare pe șinele de cale ferată, se cațără pe vagoane, se lasă fotografiat înăuntrul lor. Suntem la Chitila-Triaj, iar clovnul este actorul Alex Buescu, în rolul Hans Schnier din Opiniile unui clovn, spectacol pe care îl joacă de obicei la Green Hours. Desculț, clovnul trist își face numărul într-un alt decor – o mahala uitată, desprinsă parcă de oraș. Nu departe, lângă mănăstirea Chiajna, e marea groapă de gunoi în care mulți dintre oamenii locului obișnuiesc să caute pentru supraviețuire. Dar nu suntem acolo, și nici nu vom ajunge, noi suntem pe șinele ruginite, pe lângă care mișună câini fără stăpân și-o liotă de muște. Pentru o ședință foto, locul e ofertant, nu însă și pentru viața de zi cu zi. Lăsăm în urmă calea ferată și ne îndreptăm spre casele de vizavi. O femeie bătrână mătură în fața porții, supravegheată de o fetiță blondă și o păpușă. Un bărbat încarcă într-o mașină câteva cutii. Pornim mai departe, spre următoarea oprire.

Și așa cum mergem pe străduța aceea fără asfalt, în dreapta noastră sunt case una lângă alta și drumul e mărginit de pomi fructiferi. Casele nu sunt toate la fel. Unele sunt nou construite, altele abia se mai țin. Cele din urmă au garduri meschine și uși deschise, la care atârnă perdele rupte, ca să le apere de muște. Cele mai multe curți arată sărăcăcios și neîngrijit. Cum se trăiește aici, te întrebi în gând și mergi mai departe. Privind spre stânga, vezi câmpul pustiu la marginea căruia zac într-o dezordine parcă cinematografică fel de fel de lucruri – un geamantan, o păpușă murdară și veche, rămășițele unui tricou – lucruri de aruncat.

Workshop-ul acesta are un traseu bine stabilit. Urmându-l, intrăm în casa doamnei Marcela. E o casă mică. Doamna Marcela, căreia îi dau în jur de 50 de ani, are opt copii și nepoți încă de două ori pe atâția, ba chiar mai mulți. Ne primesc în curtea mărginită de sfori pe care atârnă la uscat zeci de rufe. În mijlocul curții e o căruță verde, alături – un cal. Și mai e și grajdul de care nu avem voie să ne apropiem, pentru că înăuntru are un mânz năzdrăvan. De jur împrejur sunt împrăștiate câteva jucării. Femeia ne vorbește despre copiii ei – o parte locuiesc aici cu ea, alte câteva fete sunt măritate, la casele lor, în timp ce în jurul nostru aleargă toți acești nepoți – fetițe cu haine vechi, pătate, dar asortate, alții doar în tricou, alții, mai mici, fără nimic pe ei.

Și din nou descoperi aici ceva din farmecul vechilor mahalale, atât de plăcut vizitatorului, însă poate că doar lui. Copiii merg la școală sau la grădiniță, acum însă sunt în vacanță. Unul dintre băieți merge la box. A vrut să-și ia cu el și fratele, însă acesta din urmă nu are acte de identitate, iar instructorul i-a spus să se întoarcă atunci când va avea. Pentru început, va trebui să facă un test ADN care să arate că este fiul mamei lui. Și toate aceste acte costă. Mama lui pleacă în fiecare zi cu trenul de Alexandria, unde vinde napolitane pentru a trăi.

În jur, aleargă ceilalți nepoți ai doamnei Marcela – băieți cu păr bălai, cârlionțat, și fetițe cu breton. Sunt mulți și nu se plictisesc să se joace împreună. „Copiii de români nu prea se joacă cu ei”, spune bătrâna, „dar ei se joacă aicea, au jucării…”. Cea mai mică este o fetiță de doar două luni care s-a născut cu o problemă la inimă. Mama ei ne spune că urmează să se întoarcă la Marie Curie pentru investigații.

Și apoi, lăsăm în urmă casa doamnei Marcela și pornim mai departe. Traversăm din nou calea ferată și ajungem la Muzeul Culturii Romilor, amenajat aici de Asociația RomanoButiq, unde în restaurantul Zaiafet suntem întâmpinați cu apă rece ca gheața și preparate culinare în stil tradițional romani, pe care le savurăm cu poftă privind obiectele din jur – căruțe cu coviltir, linguri și scaune de lemn cu trei picioare, tablouri și câte și mai câte creații ale artiștilor din comunitatea romă.

Apoi am plecat din Giulești Sârbi. Pentru unii dintre noi era ca și când intraserăm, pentru jumătate de zi, pe un platou de filmare. Însă nu era așa. Era realitate. Iar în realitatea lui 2017, în București încă mai sunt străzi neasfaltate și, chiar mai rău de atât, copii fără acte de identitate.

Ziua a continuat cu explorarea unuia dintre forturile abandonate din jurul orașului, Fortul X Leordeni, ghidați de un reprezentant al Asociației Tradția Militară, care purta pentru ședința foto o uniformă din Primul Război Mondial. Iar ultima oprire avea să fie în Delta Văcărești, alături de Valentin, unul dintre foștii locuitori ai deltei, protagonist al proiectului Acasă::The film. Valentin și familia lui au fost descoperiți de fotograful Radu Ciorniciuc și de jurnalista Lina Vdovii în timpul realizării unui reportaj despre singura deltă dintr-o capitală europeană. Toate acestea, pentru mulți dintre noi, conturează acel București la care nu ne gândim niciodată.