Când venirea lui Toni Erdmann ia cu asalt orașul, ce-i de făcut? Presupun că știți, toată lumea știe, din 21 octombrie, Toni Erdmann ajunge la București, urmându-și fiica pentru a-i da o lecție de viață, cu umor, după cum se spune… Ei, și așteptându-l pe Toni Erdmann, și amestecându-ne numele cu numele lui pe paginile noastre de Facebook, și nemaiavând răbdare până îl vom întâlni, iată, în sfârșit, în cinematografe, ce-ar fi să aflăm mai multe? Iar Toni Erdmann, film regizat de Maren Ade, este un pretext cum nu se poate mai bun pentru o întâlnire cu actrița Ozana Oancea, care a tradus scenariul și pentru care regizoarea germană chiar a creat un mic personaj, după cum vom afla din rândurile care urmează. Rânduri care, de altfel, odată depășind pretextul, ne întorc în timp, până la Felicia, înainte de toate sau până în bucătăria din Visul lui Adalbert, dar și în studenția actriței, într-o seară cu o chiflă de graham și-o vafă de vanilie, sau ne duc departe, poate la o întâlnire din Ierusalim, la o logodnă din nordul Norvegiei, la festivalul de la Avignon, de ce nu, înainte de a ne întoarce în acea grădină personală din București care nu a meritat un gardenind party. Știți, în orașele Ozanei  betonul și sticla par date la o parte de ceva ce ține, mai degrabă, de poezie. Spuneți-i, spuneți-i și lui Toni Erdmann, când îl veți întâlni în cinematografe…

O călătorie la București, cu Toni Erdmann

Despre filmul Toni Erdmann, aș spune doar că e un film bun, care merită văzut de oricine. Aș recomanda în mod special vizionarea filmului ăstuia oricărui om care trăiește într-un oraș mai mare și care și-a pus vreodată întrebarea ce e cu clădirea asta uriașă de beton și sticlă, cu o firmă mare-mare la intrare. Deși nu despre corporații e vorba în film, deloc, ci despre o femeie și un bărbat, fiică și tată.

Înainte de a trece mai departe, să lămurim un lucru : în acest film apar și eu, am fost în câteva zile la filmări și mă văd de câteva ori în cadru. Și mă aud un pic. Nu e mai mult decât atât. Pentru mine, faptul că apar în lista de persoane cărora li se mulțumește la finalul filmului este chiar mai îmbucurător decât că apar și în lista de interpreți…

Asta se întâmplă pentru că, la începuturile pregătirilor, am tradus scenariul, iar Maren (n.r.: Maren Ade, regizoarea filmului) a vrut să știe (și) de la mine, dacă cumva vreodată mi-a sunat fals vreo întâmplare, vreo situație, vreo replică. Am avut câteva mici observații pentru care mi-a mulțumit. Ne-am întâlnit apoi în procesul de casting. Atunci probabil m-a simpatizat ca actriță și mi-a făcut cadoul acestei apariții – a scris pentru mine acest mărunt personaj, care nu exista.

Deci, mai degrabă decât de la filmări, am amintiri de la casting (da, am înlocuit-o pe Sandra Hüller, am dat în locul ei, în germană, probele cu actorii români, având în vedere că și casting-ul se făcea după un scenariu destul de elaborat, care solicita multe momente de improvizație pe niște situații descrise amănunțit, cu capcane și un mini-interviu, câte o oră cu fiecare actor, pot să spun că a fost o gimnastică actoricească utilă, dar nu neg că uneori m-am simțit prost în ipostaza asta).

De la filmări: m-am uitat atent la Sandra Hüller, în timpul celor 30+ duble ale secvenței cântecului. Actriței i s-a potrivit foarte bine una din replicile care mi se par extraordinare în film: Du bist ein Tier/ ești un animal. Da, a cântat de 30 și ceva de ori, fără să se menajeze.

Drum spre aeroport, 2009: Felicia, înainte de toate

Felicia, da, acolo a fost un rol. Alt film în care nu e vorba despre betonul și sticla clădirii (aeroportului), ci despre două femei, fiică și mamă. Pentru că a trecut ceva timp de atunci, pot să spun că înseamnă pentru mine o șansă pe care probabil nu am știut să o fructific mai bine și mai departe. Am pus un probabil ca să las cititorului loc de interpretări mai blânde decât a mea – care e fără probabil. Felicia a fost un rol bun, generos. Sunt datoare regizorilor Răzvan Rădulescu și Melissa de Raaf, pentru că m-au creditat în alb pentru acest rol.

O călătorie din comunism: Visul lui Adalbert. Cum a fost să te întorci în timp, în mai 1986?

Să mă întorc în acel timp e foarte ușor pentru mine. Toamna predispune, asta ca să fac o punte către întrebările de sezon care urmează. Cred că o scenă de bucătărie (cam asta e ce am avut eu în Visul lui Adalbert) între o femeie și un bărbat, amantă (recent descalificată de un accident de muncă) și amant amărât, ambii tomantici și neisprăviți, nu poartă prea tare eticheta epocii. Scena aia ar fi putut fi și mult mai aproape de prezent. Din păcate. Deci pentru mine nu a fost neapărat o călătorie în timp, ci o încremenire în timp.
Off topic: dacă e un film care face această întoarcere în timp în mod extrem de convingător, de evocator, pentru mine, personal, un film românesc care mi-a plăcut fără rezerve (din păcate și fără să fi jucat în el), acela este Q.E.D al lui Andrei Gruzsniczki.

Călătorii și alte întâmplări cât se poate de reale

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Nicio stradă. Nu îmi (mai) place în mod special să merg pe străzi. Mai merg, mă uit la case. Dar totuși nu-mi place. Să trec pe lângă viețile altora. Îmi place strada pe care stau. Și pentru că multă vreme nu-mi plăcea strada pe care stăteam, rasă pe jumătate pentru construirea blocurilor de pe Ștefan cel Mare. Strada de acum e neatinsă de multe zeci de ani, sunt tei bătrâni care toamna îmi acoperă mașina de un strat gros de frunze în doar câteva ore.

O toamnă în București (toamna asta)

Îmi curăț mașina de stratul gros de frunze. Mă prinde pe picior greșit întrebarea. Toamna asta în București. Zilele astea le petrec cu înregistrări pentru o piesă la radio și cu pregătirile pe care le mai am de făcut pentru contribuția pe care o am și anul acesta la FNT (m-am ocupat de participarea Teatrului Maly din Sankt Petersburg, cu Livada de vișini, regia Lev Dodin). Mă duc pe ici, pe colo, să spun câteva vorbe despre Toni Erdmann. Locuiesc într-o casă cu un pic de grădină, care a reușit acum, în toamna asta să pună gheara ei de cărămidă, pământ, pietriș, rădăcini și frunze (vezi, nu de beton și sticlă) pe gâtul meu. Să mă culce la pământ ca pe o pradă. M-am oferit, probabil, mi-am plecat gâtul, m-am predat. Anyhow, cred că era chiar necesară o reorganizare pe multiple planuri ca să putem continua să ne folosim una alteia în anii ce vor urma, cu mai puțin efort. E cam gata. Am vrut să dau un gardening party, dar mi-a fost totuși milă de prietenii mei.

O escapadă culturală în Europa
Iau întrebarea cum vreau eu. Adică vreau s-o iau așa: ce escapadă culturală ai face în Europa? M-aș duce la un spectacol la Complicité.

O întâmplare mai puţin obişnuită (din altă parte)

Pentru că multe întrebări mă obligă să rememorez călătorii, aleg un moment de mai demult: Ierusalim. Festival de teatru. Locuiam la un hotel în pădurea Ierusalimului. Am avut program turistic, dar accesul în oraș era practic imposibil pe cont propriu. Aveam un autobuz care ne ducea la repetiții și spectacole. Repetam. Ne-au luat de la teatrul cu niște taxiuri și ne-au dus pe o stradă comercială, în costume, timp de câteva minute, doar câteva minute, pentru fotografii de presă etc., taxiurile ne așteptau să ne ducă repede înapoi.
Erau oameni foarte frumoși și foarte eleganți sub soarele arzător. M-am uitat într-o vitrină, la niște pantofi portocalii. Am întors capul și am văzut-o pe Bianca Știubea, profesoara care a însemnat enorm pentru mine și despre care nu mai știam nimic de mulți ani. Emigrase în Israel la începutul anilor ’80 și nu păstrasem legătura deloc. A venit la spectacol, m-a „răpit”, am stat cam toată noaptea, evident ne-am rătăcit în pădurea Ierusalimului, noaptea, cu mașina… Dar n-am pierdut avionul din zori. Am ales întâmplarea asta pentru că acum, mamă de adolescent fiind, regret că n-am știut să îmi arăt recunoștința celor care au lăsat urme asupra mea.

Un festival de teatru de neratat, de oriunde

Avignon. Pentru că în cei zece ani petrecuți pe la festivalurile de teatru din toată lumea (ca actriță în spectacolele făcute de Silviu Purcărete la Craiova), experiența Avignon a fost cea mai copleșitoare (de fapt, trebuie să recunosc că fusesem înainte la Avignon, ca bursieră a Alliance Française, experiența aceea mă face mai degrabă să fac recomandarea asta. Eram spectator, doar spectator și am stat mai mult, zece zile). Dacă te duci la festivalul de la Avignon, sunt spectacole peste tot, tot timpul, ești în miez, energia e continuă, nu există civilie.

O amintire puternică dintr-o toamnă de altădată, una a studenției

Întâmplarea e așa de incredibil de măruntă, încât dă măsura acelei vremi. Eram studentă la teatru. În anul întâi. Încă nu mă dezlegasem de mersul la Teatrul Podul. Fusesem la cinematecă (Eforie), nu mai țin minte ce film văzuse. Era deja seară, am pornit spre Pod. Mi-era foarte foame. Și frig. Nu sunt și nu am fost neapărat un om cu pofte care să mă tulbure prea tare. Mi-am dorit însă foarte clar, foarte clar, foarte clar, foarte puternic următoarele: o chiflă de graham și o vafă cu vanilie. Și, deși era seară, am găsit un magazin care era încă deschis (pe vremea aia, știm, non- stop nu însemna magazin) și care în plus mai avea… mai avea… mai avea o chiflă de graham, cu coajă groasă, cleioasă, gustoasă, un regal. Apoi, deși era toamnă și pe vremea aia înghețată se găsea doar vara, am găsit și un chioșc de înghețată, unde mai era o vafă cu vanilie.
Și mai am o amintire gastronomică: (Ungaria, vara, dar zi urâtă ca de toamnă 1983) cu pâine albă, unt, șuncă și un litru de Pepsi la trei oameni înainte de reintrarea în România. Nicio altă mâncare, cât de fină, cât de minunată nu se compară cu aceste două momente, dar mai ales cu momentul solitar graham-vanilie pe bulevardul absolut pustiu (acum Regina Elisabeta).

Cea mai importantă călătorie din viaţa ta

2008 București-Stockholm-Oslo-Bodo, undeva mult mai la nord, în Norvegia (foto sus). A fost prima călătorie cu băiatul meu, Barbu, care avea cinci ani. Doar eu cu el, prin toate aceste etape, până acolo sus, în Norvegia, la logodna unei prietene (atunci delegata generală a Convenției Teatrale Europene, Patricia Canellis). O săptămână cu un grup de 16 adulți, cam toți consultanți europeni de prin toate colțurile pământului, deschiși, modești, deștepți. Niciunul dintre ei nu și-ar fi găsit vreun rol, cât de mic, în Toni Erdmann.

 Foto: arhiva personală