Aici sunt Bucureștiul cu Deviații de stereo (și Motoarele de altădată), mixul cosmpolit al Budapestei, Berlinul hip, ca o stare de spirit, o plimbare pe plaja înzăpezită din Dublin sau Parisul cu legendara Café de Flore. În bagaj e Rochia cea nouă a Lindei Grant. Călătoria de astăzi are stilul celei mai noi voci urbane din librării: Ioana-Cristina Casapu.

Un oraş de neuitat
Budapesta. Nimic nu se compară în ochii mei cu măreția și splendoarea Dunării acolo, poate că am vederea asta romanțată pentru că a fost primul loc pe care l-am vizitat în afara României, dar am să iubesc mereu drumul cu trenul de noapte din Gara de Nord – 16 ore până la Keleti Pu (gara centrală), mixul burghez, cosmopolit și alternativ de oameni, muzică, modă, arte, cluburi, muzee, mâncare și tot ce mai visezi, pe care l-am găsit acolo.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând
Ferenczy István, Budapesta.

Locuri dintr-o carte – Deviații de stereo, de Ioana-Cristina Casapu
Era un București magic în anii când am început să îl descopăr altfel și să ies mai mult în oraș. Am făcut liceul lângă Cișmigiu, și acela e un loc în care mereu mă întorc cu drag. Însă toate locurile pe care le descopeream atunci au dispărut. Controlul Vechi, Motoarele, Terasa Switch de pe strada Smîrdan, când încă nu aveam un Centru Vechi plin ochi zi și noapte, Expirat, Lucky 13, când era pe Șelari, Atelierul Mecanic, au fost multe locuri care, dacă nu au ieșit de pe hartă, au devenit altceva. După 11 ani începi să simți acel puls al generației care a crescut, a mers mai departe și care uneori se uită în spate cu regretul că astăzi nu mai știe unde să danseze. Fiecare loc a avut o perioadă de glorie, dar oamenii și timpurile se schimbă acum, cred, mai rapid decât înainte, iar noi ne obișnuim cu asta. Dacă aș putea, m-aș duce degrabă să beau o bere proastă La Motoare acum, de asta mi-e tare dor, mai ales primăvara.

O escapadă culturală în Europa
București – Bruxelles – Paris – Amsterdam – Bruxelles – București, 2013, primăvara, două săptămâni, cinci prieteni de mult timp neîmbrățișați, șase concerte, patru muzee, multe pahare de vin, gin și bere pe Sena. Totul împachetat în TGV-uri, U2 în căști, ploaie și cinema.

O destinație inspirată de o carte sau de un film
Texas (Paris, Texas, regia: Wim Wenders), Zabriskie Point (filmul omonim, în regia lui Michelangelo Antonioni).

Berlinul tău
Atunci când am aterizat în Berlin, după câteva luni de caniculă în Barcelona și o căutare de sine neîncheiată în Paris, îmi cânta Mazzy Star în căști, iar apusul mângâia împăciuitor pavajul aeroportului. Mi-am amintit de Bunicul, de șarmul lui, de femeile ce întorceau capul după el acum mai bine de 40 de ani, de strălucirea unui început de toamnă în Acapulco. Romantismul unui oraș lipsit de soare cinci luni pe an, cu o arhitectură bezmetică și cu o vibrație de Babilon în zecile de dialecte care ți se sparg în urechi rămâne în confruntarea cu tine pe care un astfel de loc ți-o impune.

Relația de iubire pe care am construit-o cu Berlinul s-a conturat în paralel cu relația de acceptare cu mine însămi și cu relația de dragoste la distanță cu un bărbat care a ajuns la mine printr-o conjunctură a poștei electronice.

Berlinul este ceea ce vrei tu să îl faci, îmi spunea Lali, curatoarea unei expoziții de-ale mele din Spania, româncă întoarsă la Berlin după o viață de voiaje și reședințe mai mult sau mai puțin permanente. Te deschide față de tine și te împrietenește cu laturile pe care orice alt oraș din Europa ți le inhibă. Da, nu are nimic din frumusețea bulevardelor largi din Paris, nu are statornicia palpabilă a Vienei, nu are gravitatea Moscovei sau nevoia asta proprie nouă, românilor, de a ne consuma dramele la foc mic. Tandrețea inexplicabilă pe care o simți când pășești pe o pistă de aterizare abandonată este de nemărginire. Melancolia Tempelhof-ului, cel mai vechi aeroport al Berlinului, construit în al doilea război mondial și închis în 2008, ți se urcă prin tălpi până în sinusuri, la fel ca în orice alt loc grandios părăsit, din care se păstrează memoria energetică a miilor de suflete ce au trecut pe-acolo.

Am încercat să înțeleg Berlinul prin viața nouă pentru care optasem – de redactor-șef la o publicație germană – punându-mi dorurile de casă pe seama lipsei de vitamina D, a dezastrului Colectiv și a libertății pe care ți-o oferă un loc nou, unde nu mai trebuie să îți construiești identități circumstanțiale. Mai târziu, am tras în piept tot aerul de vară cu miros de tei al acestui oraș și mi-am deschis antenele spre tot ce nu am reușit să simt, trăind izolată în iarna germană. Prietenii pe care i-am pierdut în cei 28 de ani locuiți în România i-am regăsit în Berlin. Fiecare și-a căutat (și regăsit) fericirea aici, în metropola care mai înghite câte 70.000 de oameni anual și despre care nu puțini spun că pare un oraș populat doar de tineri.

Dar Berlinul este o stare de spirit, și o entitate diferită de Germania, așa cum New York-ul nu este America, Parisul nu este Franța, și Bucureștiul nu este România, iar oamenii care vin aici în căutarea fericirii ajung mai degrabă să găsească adevărul personal care îi face să meargă mai departe. Este un detox de la viață, în sensul ei larg, în care acomodăm tot mai multe lucruri, oameni, senzații și accidente, și nu promite să îți ofere decât atât cât consideri tu că meriți să primești.

Un city break memorabil
Dublin, plimbare pe plaja înzăpezită în noiembrie și pizza de casă, pe care am făcut-o în cuptorul prietenilor de acolo.

Bagajul unei fashioniste
E gol, de cele mai multe ori. Viața mea a încăput mereu în trei cutii, și pentru că m-am mutat de 12 ori într-un an, am învățat să dăruiesc, să renunț și să înțeleg că tot ce oferim se întoarce altfel, chiar și în materie de haine. La Paris am mers mereu cu bagajul disponibil cumpărăturilor de la nenumăratele friperies de acolo. Cel mai memorabil lucru a fost o rochie din anii 70, la un vintage shop din acel oraș. Toate hainele mele sunt legate de povești, sau cumva poveștile au crescut în jurul lor. Rochia asta neagră cu păsări aurii pe umeri are o formă perfectă care face probabil orice femeie să arate ca scoasă din Studio 54 într-o seară de februarie cu Gin Fizz. Eu am îmbrăcat-o într-o cameră ticsită cu haine din toate timpurile. Când am închis fermoarul, la radio cânta Nick Cave On Jubilee Street, iar eu arătam din nou ca la 17 ani. M-am privit în oglindă și mi-am amintit de Mark Knopfler, de Somethings gonna happen to make your whole life better și de Rochia cea nouă, cartea Lindei Grant.

O întâlnire specială dintr-un oraș străin
Am ieșit în 2014, într-o seară în Londra, cu amicul meu francez Alex și cu un băiat de pe Tinder, nu-mi amintesc numele lui, dar ne-am îndrăgostit amândoi de el.

Un spațiu de oriunde pentru scrisul tău
O cafenea cu vedere la parc sau la bulevard, unde încă se fumează. Erau două în București – A1 și una din parcul Alexandru Ioan Cuza.

O amintire dintr-o vară a copilăriei sau a adolescenţei
Familia Bunicii mele a avut o casă într-un sat la poalele muntelui, pe lângă care trecea un râu, am stat acolo o vară, uitându-mă la apă, jucându-mă cu pietricelele dintre șuvoaie, pierzându-mă prin cotloanele unei case ce pe atunci îmi părea uriașă, mirosind fructele din grădină. Prispa era plină de poame, mere și pere uscate, le mai simt parfumul din când în când. Bunica s-a dus și casa nu mai există, au trecut 20 de ani de atunci.

Prima vacanţă din viaţă ta
Cu mama și tata, de la un an, la Mamaia, nu se pune, nu? Prima vacanță a fost în Budapesta, iar următoarea în 2009, când am zburat prima dată cu avionul la Roma și m-am jucat un joc interactiv în muzeul lor de artă contemporană.

Cărți de luat la drum toamna asta
Rochia cea nouă, Linda Grant, pentru fetele care pleacă la Universitate într-o țară străină. The Heart Is The Center of The Universe, Laura Livia Grigore, pentru cei care se caută și nu se regăsesc. Forgiveness Parade, Jeffrey McDaniel, pentru cei care au nevoie de poezie ca de mersul trenurilor.

Timp liber în Bucureşti
Îl petrec mai mult acasă, de când locuiesc din nou în România, încercând să mă acomodez, cumva, și să dozez dorul de ducă în porții agreabile. Perioadele de glorie ale fiecărui loc sunt date de oamenii care le-au animat, iar cum prietenii mei sunt împărțiți pe mai multe meridiane acum, cel mai mult ies în oraș când plec din țară. Bucureștiul încă mai are acea grande bellezza a sa, dar nu e orașul în care mă mai regăsesc.

Un oraș pentru shopping
Pentru haine: Paris. Pentru muzică: Berlin.

Cafeneaua preferată din întreaga lume
Au fost multe cafenele pe care le-am iubit și au dispărut, fie pentru că s-au închis, au devenit altceva sau au fost afectate de legea anti-fumat (de care mă plâng des cu Nora Iuga că a luat scriitorului plăcerea de a mai scrie în bar). Așa că mi-e greu să-ți răspund. Voi alege Café de Flore, din Paris, pentru că e singura care a rezistat.

Ioana-Cristina Casapu s-a născut la București. De formare economist, a ales scrisul ca mediu de expresie, și fotografia ca mijloc de comunicare atunci când a simțit că nu-și mai găsește cuvintele. A urmat o carieră jurnalistică din 2006, în paralel cu afilierile la diferite agenții de publicitate locale. În 2014, și-a deschis propriul birou de creație, colaborând în proiecte de producție media, de comunicare și la expoziții și festivaluri de artă contemporană din București, Barcelona și Berlin. A lucrat ca director executiv al revistei germane Berlin Art Parasites și se ocupă de Autor Magazine. Este producătoarea proiectului de fotografie internațional Romanian Polaroid Photographers. Din 2015, își împarte viața între București și restul lumii, ca director de creație. În septembrie 2016, publică romanul Deviații de stereo (ed. Casa de Pariuri Literare), scris între 2006 și 2011 și revizuit de scriitoarea Nora Iuga. Construit pe baza unei serii de schițe și pasaje de proză scurtă creionate de-a lungul a cinci ani pe un blog cu titlul omonim, romanul este o analiză colorată și pe alocuri ironică a generației Facebook și a felului în care viața acesteia, trăită pe jumătate în concret și pe cealaltă jumătate online, se transformă dramatic. Iubirile, prieteniile, bețiile la spartul târgului în club, întâlnirile la cafea și despărțirile făcute cu block și spam, toate se schimbă la față și capătă această nouă dimensiune, în care odată intrat, percepi și trăiești viața cu un atu sau un deficit în plus: butonul de Like. Pe Ioana, o găsiți și aici.

Foto: Tiago Petrik