Care este parola la wi-fi? Ce spune psihologul despre dependența de social-media

Cu toate că este foarte la modă ideea de îngrijire(self-care), nu prea petrecem timp valoros încercând să privim spre noi înșine. Să-mi pun o mască de față în timp ce mă uit la un episod din “Friends”, deși poate fi foarte plăcut și are beneficiile sale, nu este suficient. Mă plasează în continuare la un nivel superficial al grijii de sine.

Trăim pe repede-înainte și asta nu ne asigură contextul favorabil pentru auto-reflecție. Nu mai avem timp de profunzime. Imi consumă energie să îndrept atenția spre mine. Am nevoie să fac un efort conștient pentru că mintea mea nu este antrenată în acest sens. În plus, atunci când sunt aproape de a pătrunde într-o zonă sensibilă, vin mecanismele de apărare și mă blochează. “Nu te duce cu gândul acolo! N-o să fie deloc plăcut!”

Avem cu toții mecansme de protecție și este foarte bine să fie așa. Ele ne-au protejat la un moment dat de suferință, s-au format pentru că nu eram încă suficient de maturi sau pregătiți să ne confruntăm cu anumite realități. Problema este că ajungem de multe ori să credem că asta suntem noi cu adevărat, facem din aceste mecanisme o identitate, când ele sunt, de fapt, ceea ce ne opresc din a ne cunoaște pe îndelete, de a deveni cine vrem să fim cu adevărat.

În momentele de liniște, în care nu suntem prinși în vâltoarea vieții, avem la îndemână numeroase modalități de a fugi de noi. Găsim căi de ieșire, orice, numai să nu cumva să rămânem cu gândurile noastre, că ”Cine știe ce o fi acolo, prin străfundurile minții ? “.

Puțini mergem acasă și ne propunem să reflectăm la ziua care a trecut, le ce gânduri și reacții am avut,  la ce și cum am simțit. De cele mai multe ori, mâncăm în timp ce ne uităm la un film, anesteziem orice ar fi putut fi dificil pentru noi în ziua aceea, fără să ne acordăm timp să privim acolo unde doare. Adormim. “Încă o zi în care am supraviețuit fără să ne confruntăm cu gândurile noastre!” Fără să ne dăm seama, ne adâncim tot mai mult pe spirala desprinderii de noi înșine.

Luăm masa în oraș între două programări și primul lucru pe care îl întrebăm este “ Care e parola la wi-fi?”.  Nu privim în jur. Nu vrem să creadă oamenii că suntem ciudați. Ieșim cu prietenii și povestim despre ultimul episod din vreun serial, nu despre fricile și durerile noastre, nu despre îngrijorările și problemele care ne fac să ne fie greu să ne ridicăm din pat dimineața. Și nici despre lucrurile care ne-au făcut fericiți nu prea povestim, că ar fi penibil să aducem în discuție orice subiect care ar putea avea o urmă de emoție.

Și ar fi în regulă și asta. Nu se moare din lipsa conștiinței de sine. Problema este că astfel ajungem să nu mai trăim în acord cu propriile dorințe, ci devenim robi a ceea ce ne spun alții că este important.

Avem multe exemple de succes, de reușită și împlinire, dar trebuie să ne amintim că ceea ce ne face  pe noi fericiți s-ar putea să nu coincidă cu ideea de fericire pe care ne-o prezintă societatea. Dacă mă cunosc suficient de bine, știu să aleg ce e bine pentru mine, știu să refuz lucrurile care nu se aliniază cu scopurile mele și fac alegeri conștiente și asumate. Știu că mai bine trec prin disconfortul de a spune “Nu”, decât să renunț la mine.

E ușor să ne prindem în vârtejul vieții, dar ce e necesar pentru binele nostru e să spunem “stop“ din când în când și să mai schimbăm direcția. Altfel, viața își va pierde sensul. Ne vom trezi într-o zi întrebându-ne de ce am alergat atât și unde oare să mergem mai departe.

Atunci când nu privim spre noi înșine cu deschidere și curiozitate, riscăm să ne lăsăm purtați de orice vânt ne iese în cale. Vom avea, inevitabil, probleme și vise “de împrumut”.Știm că lucrăm la propriul vis, atunci când simțim că ne bate inima mai tare numai gândindu-ne la asta, când ne trezim dimineața cu gândul “Ce faină este viața! Ce noroc că o trăiesc!”  Nu este mereu ușor, e nevoie de efort și determinare să privim în interior, să simțim ce avem de simțit și să reparăm ce e de reparat. Cere curaj să devenim cine suntem cu adevărat!

Text de Doriana Silion, psiholog.