Ce ne-a plăcut și ce nu ne-a plăcut la Justice League

Aș fi vrut să încep acest text cu o doză considerabilă de entuziasm, ceva de genul: „vaaaai, cât de tare e Justice League! Wow, cât de catchy e acțiunea!” Dar adevărul este că filmul lui Zack Snyder are toate șansele să devină una dintre cele mai mari dezamăgiri ale anului. Și e păcat, pentru că Justice League vine la câteva luni după Wonder Woman, care, din punctul meu de vedere, rămâne cel mai bun titlu DC Comics din ultimii ani. În Wonder Woman, Gal Godot și Patty Jenkins au reușit să construiască o poveste coerentă (nu perfectă, ce-i drept), o acțiune care te ține în suspans, cu personaje, mai ales feminine, extrem de interesante. Făcând o comparație, Justice League este pur și simplu haotic. O bună parte din film te întrebi ce a fost în mintea lor. Și tot aștepți o răsturnare decentă de situație…

În primele minute din Justice League m-am enervat teribil. Apar pe repede înainte cam toate personajele și, cumva, regizorul încearcă să facă legături între ele, dar eșuează lamentabil. Îl avem în prim-plan pe Bruce Wayne/Batman (Ben Affleck), care se agită să fondeze rapid o ligă a supereroilor, numai că nu înțelegi exact în ce constă marea amenințare de care se teme el. Și da, Ben Affleck n-are deloc sare și piper în rolul lui Batman. Batman și-a pierdut cumva identitatea, s-a transformat așa… într-o glumă de personaj (prestația lui Affleck m-a enervat până și pe mine, iar eu nici măcar nu sunt așa o mare fană Batman, deci nu vreau să mă gândesc la reacția celor care chiar iubesc acest personaj). În schimb, alegerea lui Ezra Miller pentru rolul lui Barry Allen/The Flash rămâne una dintre cele mai bune mișcări ale celor de la DC Comics. Miller chiar știe să dea culoare unui personaj, iar scenele cu el sunt de departe cele mai amuzante din tot filmul.

În scenă intră destul de repede și Arthur Curry/Aquaman (Jason Momoa), dar, ca să fiu sinceră, cred că l-au adus și pe el doar ca să-i atragă pe fanii lui Khal Drogo, că, în rest, nu face și nu spune nimic interesant. Într-adevăr, puncte în plus pentru abdomenul lui Momoa, dar asta nu înseamnă că nu trebuia dezvoltat mai bine acest personaj. Apoi, îl avem și pe Victor Stone/Cyborg (Ray Fisher), care, din fericire, e singurul care m-a ajutat să înțeleg, cât de cât, de ce e rău… băiatul cel rău. Dar mă întorc imediat și la acest antagonist. Liga este completată de Diana Prince/Wonder Woman, pentru care am o simpatie personală – pentru că da, female empowerment și alte lucruri de genul ăsta, însă nici măcar ea nu reușește să salveze o poveste total lipsită de coerență. Ah, și vă amintiți că am spus că, la începutul filmului, apar cam toate personajele prezentate în niște scene puse acolo doar de dragul de a fi? Ei bine, e amuzant, dar fix aceste scene, care ar fi trebuit să creeze niște conexiuni, n-au nicio treabă cu restul acțiunii – iar cea cu Wonder Woman e cea mai bună dovadă în acest sens.

Dar să revin la personajul negativ, pentru că am promis că îi dedic și lui o parte. Antagonistul este Steppenwolf (Ciaran Hinds), un fel de zeu malefic, care da, ați ghicit, scapă din colțul său ascuns și își dă seama că vrea să distrugă lumea. Și, inițial, pare atât de periculos încât cei cinci supereroi, Batman, Aquaman, Wonder Woman, The Flash și Cyborg, nu cred că-l pot dovedi pe cont propriu. Așa că, în disperare de cauză, decid că au nevoie de Superman. Numai că toată lumea știe că Superman a murit în Dawn of Justice. La fel cum toată lumea știe că era imposibil ca Superman să dispară pentru totdeauna. Deci da, Clark Kent (Henry Cavill) revine în toate splendoarea lui (alertă de abdomen și aici!), dar nu o să vă dau mai multe detalii aici, pentru că vă las să judecați singuri marea apariție a lui Superman. Ziceam de Steppenwolf că, inițial, pare foarte periculos, nu-i așa? Ei bine, în realitate nici el nu prea știe ce se întâmplă sau ce vrea. Și nici nu e vreun erou care să îți trezească vreun sentiment: nici nu te îngrozește, nici nu te amuză, nici nu te face curios să îl descoperi.

Iar punctul culminant, practic confruntarea finală dintre bine și rău, este exact la fel ca începutul: haotic, lipsit de suspans și intensitate, făcut pe grabă. De fapt, pe tot parcursul lui Justice League am avut acea senzație că trebuia să fie mai mult, că voiam să știu mai mult, să existe mai multe atenție la detalii, la personajele secundare: îi avem pe Amy Adams, J. K. Simmons și Jeremy Irons, trei actori geniali, care chiar meritau să aibă mai mult de lucru.

Însă filmul are și câteva părți bune, pe lângă toate aceste neajunsuri. Am stabilit deja că Wonder Woman este minunată, OK? Ok. Și că Ezra Miller face magie cu The Flash? Da. Buuun, dar nu am zis nimic despre efectele speciale. De regulă, îmi plac efectele speciale doar în măsura în care chiar ajută povestea și nu sunt puse acolo doar ca să îți amețească ochii. În Justice League însă, efectele mi s-au părut chiar necesare, pentru că efectiv cresc cota filmului. Felul în care sunt prezentate, în slow motion, abilitățile și expresiile unor personaje e foarte interesant. Cred că The Flash s-a bucurat cel mai mult de aceste efecte, care arată minunat pe marele ecran, dar nici celelalte personaje nu au fost uitate la acest capitol. Apoi, coregrafia, modul în care se mișcă personajele reprezintă un alt punct tare al lui Justice League. Și oare mai e nevoie să spun ceva despre mașini? Sunt câteva exemplare de Mercedes de care te îndrăgostești imediat, iar Batmobilul e mai tare ca niciodată.

Și cum muzica într-un film mi se pare un element foarte important, trebuie să menționez aici și coloana sonoră. Vă pun aici piesa de la început, doar așa, cât să vă faceți o idee, dar ideea este că, atunci când a început, toți oamenii din sală și-au scos telefoanele și au deschis Shazam. 😀