Cea mai grea furie. Furia pierderii

Cu toții cunoaștem furia, acea emoție care apare atunci când ne considerăm nedreptățiți, amenințați. Sau când cineva drag e amenințat de ceva sau cineva. Furia e o reacție de auto-apărare sau apărare a celor dragi în fața unor amenințări. O forță brută, o energie care ne dă puterea să acționăm și să ne protejăm. Dar este o anumită furie care e poate furia cel mai greu de dus. Furia pe care nu o poți îndrepta asupra cuiva sau a ceva anume. Furia pierderii.

Ca ființe umane nu ne putem feri de experiența pierderii unei persoane dragi. Unii dintre noi sunt norocoși și se întâlnesc cu moartea mai târziu în viață, alții foarte timpuriu. Vorbesc de experiențele în care cineva drag, apropiat…moare. Și de modul în care gestionăm această situație. Iar o reacție mai puțin înțeleasă este reacția de furie. ”Cum să fii furios că a murit cineva? Păi ce… el ar fi vrut să moară? Asta e…”. Doar că până la asta e….ne împăcăm greu cu pierderea cuiva.

După reacția inițială de șoc, în încercarea noastră de a ne trăi viața fără o persoană esențială din viața noastră, furia ne însoțește adesea. Doar că știm în același timp că nu putem fi furioși și că nu avem pe cine fi furioși. Mai mult decât atât, știm că nu mai avem ce face… Furia e o emoție care te îndeamnă să iei măsuri, să schimbi ceva, să rezolvi. Dar ce faci când cineva drag a murit? Ce mai poți rezolva? Spre cine să îndrepți furia ta?

Și ce să faci cu furia ta? Constați că e inutilă și încerci să o îngropi. O ții în tine, te abții, eviți contexte, vorbe care îți pot declanșa furia. Și într-o zi…explodezi. Te înfurie teribil un coleg care nu a înțeles ce ai spus, te înnebunește copilul tău care nu vrea să se încalțe cu ghetele, te scoate din minți soția ta care te trimite la cumpărături. Iar după ce explodezi te simți jenat față de cei pe care ai izbucnit și nu înțelegi ce se întâmplă cu tine. Și nici ei cu tine. Știu că suferi, dar totuși nu pricep ce e cu furia asta care nu ajută pe nimeni.

E important să înțelegi furia ta. Această furie specială este una care își îndeplinește. Ea urmărește să te apere, la fel ca întotdeauna. Nu de colegul tău, nu de copilul sau soția ta. Ci de durerea ta. De durerea fantastică și locul rămas gol în urma celui care nu mai e. Sub furie, e durere… Și uneori nu suntem pregătiți încă să simțim acea durere, e prea mult, e copleșitoare. Și prietena noastră, furia, ne apără. Ne distrage atenția de la durerea noastră făcând o mare problemă din faptul că un coleg nu înțelege ceva sau că un copil nu vrea să se încalțe. Mintea ne livrează o problemă care se poate rezolva cu o ceartă, cu o pedeapsă. Pentru că durerea noastră pentru cel pe care l-am pierdut nu se mai poate rezolva așa. Nu ne putem certa cu el, nu îl putem pedepsi, nu putem striga la el. Și vai, cum am vrea să putem face asta… Sau câte am vrea să schimbăm dacă am putea da timpul înapoi. Când ne pierdem în astfel de gânduri ne doare tare. Și încercăm să nu ne mai gândim, să nu simțim.

Doar că presiunea crește, crește….se adună zi de zi. Cu fiecare moment pe care îl petrecem în care ne amintim sau încercăm să nu ne amintim de cel pierdut. Și apoi din nou e necesară o explozie, o supapă care să elibereze presiunea. Aceste momente vor dispărea doar atunci când vom avea tăria de a ne asculta durerea.

Doar atunci când vom elibera furia de scopul ei protector, când vom țipa și vom da drumul la toată furia asta că … nu mai putem face nimic. La toată neputința de a nu fi putut salva pe cel drag sau proteja pe cei rămași de această durere. Și abia după ce vom elibera furia, cel mai probabil în mai multe rânduri, ne vom putea vedea durerea. Abia atunci rana care se vrea vindecată va fi vizibilă și vom putea începe procesul de vindecare, de acceptare. Atât cât e omenește posibil. Până atunci, credem că suntem bine, dar dedesubt e rana…

Până atunci, furia rămâne prietena ta, uneori sâcâitoare care te apără de durere oferindu-ți probleme ce pot fi rezolvate. Dacă treci prin așa ceva, dă-ți timp și învață să dai drumul furiei într-un mod mai controlat și care nu îi rănește pe ceilalți. Mergi într-un loc izolat și urlă până nu mai poți. Ia o pernă și dă-o de pământ până simți că te-ai mai liniștit. Ia niște foi sau ziare vechi și fă-le bucăți. Pune muzică la maxim în mașină și urlă-ți durerea. Aleargă, dă cu mopul până strălucește parchetul. Încearcă să previi exploziile descărcându-te mai des prin astfel de strategii de eliberare emoțională. Și dacă ai izbucnit totuși, iartă-te și când poți explică-le celor din jur ce se întâmplă cu tine. Cere-ți scuze.

Dacă cineva drag trece prin astfel de momente și tu ești uneori ”supapa” pe care are nevoie să se descarce, încearcă să devii tu conștient de momentul când se întâmplă asta. Încearcă să nu devii și tu furios, căci furia se hrănește cu furie. Chiar dacă te consideri nedreptățit, încearcă să nu combați, să nu explici. Cel care izbucnește nu e un adult rațional în acele momente, explicațiile nu aduc niciun folos, ci au mai mari șanse să crească furia și să prelungească momentul. Retrage-te și discută mai târziu. Nu striga, nu amenința căci asta va stimula și mai mult nevoia de apărare. Amintește-ți că furia a apărut tocmai ca o reacție de apărare. Și încearcă să te gândești că sub toată această furie de care cu siguranță și pe bună dreptate te-ai săturat, e multă durere. Și procesul de pierdere, de doliu îmbracă uneori această formă furioasă. Nu e corect, nu e drept, așa e… și tocmai asta doare așa de mult.

Pierderea poate fi depășită doar în timp și singurul remediu e conectarea, sprijinul și afecțiunea celor din jur care treptat mai umplu din golul rămas în urmă. Niciodată complet, e adevărat. Și uneori oricât de mult ne străduim să umplem un gol el e atât de mare că nu poate fi umplut. Și nu avem soluții, argumente, strategii… avem doar conectare. Putem doar să fim acolo, împreună. Deși îndurerați, furioși, triști sau goi, să încercăm să rămânem împreună. 

Adela Moldovan, doctor în psihologie și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.