Cinema mood: cum trăiește actrița Iulia Lumânare, pe care o vedem în „Pororoca”

Dacă e 19 ianuarie, e seara în care intră în cinematografe Pororoca, filmul semnat de Constantin Popescu, elogiat de presa spaniolă la Festivalul de la San Sebastian, unde-și avea în 2017 premiera internațională. Lungmetrajul este povestea lui Tudor (Bogdan Dumitrache, premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la San Sebastian) și a Cristinei (Iulia Lumânare), doi părinți a căror fiică dispare în timpul unei banale plimbări în parc. Despre cum se construiește o istorie de familie răvășitoare, dar și despre cum trăiește ea în viața de zi cu zi, dincolo de platoul de filmare, care sunt marile actrițe care o inspiră și ce o motivează, într-o discuție cu Iulia Lumânare (34 de ani).

Experiența Pororoca

Despre cum a fost să lucrezi cu Constantin Popescu și Bogdan Dumitrache, dar și despre ce vom vedea în acest film.

Pororoca a fost cea de-a treia întâlnire cu Constantin Popescu. După serialul HBO Rămâi cu mine și scurtmetrajul Ninel, a venit rândul uneia dintre cele mai importante întâlniri cinematografice ale mele: Pororoca. A fost specială de la un capăt la celălalt. Atipică, aș spune. N-am repetat. N-am purtat discuții interminabile, nici cu Costantin, nici cu Bogdan. A fost un film făcut în aproape liniște. Și, poate, tocmai de asta a fost nevoie, pentru ca urletul surd, nemărturisit al celor doi protagoniști – Tudor și Cristina – să poată fi auzit dincolo de cuvinte.

Cea mai puternică amintire de la filmările pentru Pororoca.

Ultima mea zi de filmare (pentru că Bogdan a mai continuat un timp după), când Bogdan și cu mine am rupt pactul nerostit al tăcerii și, la o petrecere a unor prieteni de-ai lui, ne-am povestit. De vizavi de noi, o cunoștință proaspăt făcută de amândoi în seara aceea ne-a spus că părem căsătoriți de zece ani. Obosiți unul de celălalt, cu sentimente încă reale unul pentru celălalt. I-am cerut să ne descrie pe fiecare în parte, așa cum ne vede. Și a fost șocant. Pentru că descrierile lui erau un amestec de realitate – a lui Bogdan și a mea, cu preponderent realitatea lui Tudor și a Cristinei, personajele noastre. Nu țin minte toate detaliile, dar știu că a spus despre mine: „Pare că ești acolo, că ții la el, că îi suporți multe, că i le tolerezi fără să încerci să i le corectezi, că l-ai ales pentru că e safe, pentru că îți oferă tot ce ai nevoie, dar e ceva acolo… ceva îmi spune că, dacă s-ar întâmpla ceva major, l-ai lăsa baltă”. A fost cea mai puternică confirmare pe care am primit-o vreodată ca actor. Bogadn și cu mine deveniserăm Tudor și Cristina.

O călătorie la San Sebastian

Cum a fost pentru tine festivalul în care filmul a avut premiera internațională?

Cu Pororoca, am ajuns la San Sebastian pentru a doua oară, în doi ani consecutivi. În 2016 fusesem acolo cu filmul Vânătoare, regizat de Alexandra Bălteanu. Eram, așadar, familiarizată cu San Sebastianul. Eram deja îndrăgostită de el. Am reîntâlnit oameni pe care îi cunoscusem cu un an înainte, părea că deja am prieteni acolo. Am stat la un hotel pe malul golfului La Concha, cu priveliște la golf, hotel din care, cu ani în urmă, Ava Gardner fugise goală ca să facă o baie nocturnă. Tot ce am îndrăznit, a fost să dorm ziua pe plajă (râde). Există un ritual al festivalului: după proiecția oficială a filmului, publicul iese pe holul Palatului Kursaal (unde se află și cinematograful), la stânga și la dreapta covorului roșu, și așteaptă echipa filmului în aplauze. E foarte diferită senzația de cea pe care o ai la aplauzele din sală. E mult mai intensă. Cât despre reacțiile presei, au fost și ele intense. Cronici foarte bune, cuvinte mari și copleșitoare la adresa filmului. Cam asta a fost cu San Sebastianul.

Întâlniri

Care consideri că sunt cele mai importante întâlniri ale tale de până acum în cinematografie?

Proiectele lui Constantin Popescu și Călin Netzer. Pororoca și Ana, mon amour.

Inspirație

Ce cărți citești, ce muzici asculți, ce filme vezi, ce te inspiră?

Citesc beletristică. Rămân tributară unei nostalgii poate infantile: am nevoie de poveste. Am trecut prin multe epoci de adeziune literară. Acum mă aflu în epoca Fernando Pessoa, Julio Cortázar. William Faulkner își cere drepturile de a fi aprofundat, dar nu știu dacă are forța de a deveni o epocă. Vedem. Muzicile mele sunt fluctuante. Descopăr cântece pe care le ascult obsesiv zile întregi la rând, foarte rar din mainstream. Îmi plac Florence and the Machine, The Maccabees, Beirut, Daughter, Angus & Julia Stone, Keaton Henson, The Cure, Pearl Jam, Michael Jackson. Sunt destul de eterogenă la capitolul ăsta, dar seamănă cu cititul: și ei sunt autori de povești. Filme văd zilnic. Uneori și două, trei pe zi. Jean-Luc Godard, Wong Kar-Wai, Stanley Kubrick, Yasujirō Ozu, Nikita Mihalkov, John Cassavetes, Eric Rohmer, Pedro Almodovar, Jim Jarmusch sunt, și ei, niște epoci ale mele. Cred că inspirația e, de fapt, o căutare.

Cinema la feminin

Mari actrițe din toate timpurile pe care le admiri.

Gena Rowlands, Katharine Hepburn, Shirley MacLaine, Susan Sarandon, Marion Cotillard, Sissy Spacek, Maggie Gyllenhaal, și lista poate continua.

De văzut

Pe lângă Pororoca, unde te vedem în această perioadă?

La teatru. Joc în două spectacole, unul la teatrul Bulandra, Șarpele în iarbă, și unul la ARCUB, Am iubit. Am purtat. Am pierdut. Ambele în regia lui Emil Hoștină. Și, în curând, la Godot, în calitate de regizor al spectacolului Viață la puterea a treia. E un proiect special, întrucât actorii sunt foștii mei studenți.

Motivație

Ce te motivează în tot ce faci?

Frica de a nu deveni inutilă. Fuga de inerție. Nevoia de schimbare. Dorința de a face bine.

Întoarcere în timp

Amintiri dintr-o copilărie în Bucureștiul anilor ’90.

Am copilărit în Sălăjan. Asta ar trebui să spună tot. Anii ’90 au avut un aer de poveste în cartierul ăla. Oamenii, de toate vârstele, căutau o formă de exprimare. Adulții nu știau cum să o facă, formatați de opresiunea comunismului, tinerii nu aveau o îndrumare coerentă din partea lor, ceea ce lăsa loc unor dezvoltări emoționale scindate. Drogurile, alcoolul, dezinhibarea sexuală, violența, cam astea erau mijloacele lor de expresie. Iar copiii… se jucau de-a viața. Se maturizau înainte de vreme. Liberi pe maidan, laolaltă cu câinii vagabonzi care îi înfricoșau, sau acasă cu părinți epuizați de munci nedorite și care considerau că bătaia e ruptă din Rai. Ăsta e Paradisul în care am crescut, și căruia îi datorez ce sunt. Poate că de-aia am ales actoria. Și poate că de-aia nu simt niciodată că muncesc atunci când joc. Continui să copilăresc.

Lifestyle

Cum arată o zi obișnuită pentru tine?

Atunci când nu filmez, când nu e vară și nu lâncezesc ore în șir cu o carte în mână, atunci când mă așez în rând cu societatea și îi plătesc tributul, poate că lucrez cu studenții câteva ore pe zi, poate că și repet la ceva alte câteva ore, poate că mă pierd în discuții interminabile despre arta actorului și a cinemaului, și poate că văd un film, sau mă mai rătăcesc printre cuvintele scrise de alții. Și, uneori, când obosesc, poate gătesc.

Orașul

Care sunt locurile tale preferate din București, unde poți fi întâlnită întâmplător?

Cinematografele sunt locuri cu multe forme de întruchipare. Nu am unul preferat. Clubul de karaoke Yellow, pentru că se află localizat în proximitatea liceului la care am învățat, și mi-s nostalgică după cartierul cu pricina. Prin vreun Escape Room. Prin vreun restaurant cu burgeri buni. Habar n-am exact, pentru că nu prea stau pe loc (râde). 

Foto: Paul Soare, arhiva personală a actriței