Cu coregraful Cosmin Manolescu, care a dansat în atâtea și atâtea părți de lume, ne rătăcim pe străzile Lisabonei, în faimosul cartier Bairro Alto, sau alături, pe Rua Marechal Saldanha, iar apoi dansăm butoh, la noi, la Cisnădioara, acel dans japonez al întunericului, dans de avangardă sub cerul liber, dans cu zmeie, cu copaci și cu iarbă, până când vom traversa pământul pentru un alt dans, unul într-un parc din Tokyo, unde doi îndrăgostiți se sărută sub un bonsai, iar de aici am putea lua trenul shinkansen până pe insula Naoshima, în apropierea căreia se află insula Teshima unde n-avem decât să ascultăm bătăile inimilor oamenilor, în acel muzeu al inimilor, proiectat de un artist francez, și nu ne vom opri aici, căci mai avem plajele de pe malul Gangelui sau o plajă portugheză pustie, cu dune sălbatice și pescăruși. Plecând de aici se va face iarnă, va fi ianurarie la New York, și atunci nu vom ști ce să alegem dintre toate acele evenimente de dans din Brooklyn, Queens sau Manhattan. Și când va fi din nou vară, ne vom întoarce în timp, pe litoralul românesc, la Neptun, unde un tânăr de 19 ani dansează în fața unei fete, pentru un sărut, și poate cândva tânărul acela va dansa chiar și pe un ghețar, în Antarctica, niciodată nu se știe, fiindcă el ar fi în stare să danseze oriunde, așa cum odată a făcut un spectacol memorabil într-o cameră de hotel de la InterContinental – Camera 1306. Iar noi, cei mai puțin rezistenți în ale dansului, când nu vom mai ține pasul, vom lua un caiac și vom face  o plimbare printre mangrove, și astfel vom vedea apusul în Asia, și ne vom trage sufletul în resortul Menjangan din Bali și în față ne vor ieși căprioare. La final, vom dansa cu marea, va fi din nou începutul anilor ’90, când totul încă mai era posibil, iar bișnițarii aruncau cu pungi de bani în dansatoarele cu costume de pene. Un sfert de secol și chiar mai mult a trecut de atunci, ți-ai spune aducându-ți aminte, noaptea, în timp ce vei trece, ca de obicei, pe lângă Parcul Ioanid, într-una dintre acele zile care te prind, totuși, în București.

Un oraș de neuitat

Lisabona (sau Lisboa, cum îi spun portughezii) este primul oraș cu touch mediteraneean de care m-am îndrăgostit iremediabil la începutul anilor ’90. Eram foarte tânăr pe atunci și descopeream, printre primele mele ieșiri în străinătate, un oraș vechi, amplasat pe dealuri, o capitală europeană culturală și gastronomică, situată în cel mai vestic punct al Europei, aproape de Oceanul Atlantic. M-a fermecat iremediabil de la prima vizită (deși nu văzusem prea multe țări până atunci), cu cartierul său faimos Bairro Alto – unde îmi place de fiecare dată să beau o caipirinha adevărată, cu Alfama cea veche, plină de străzi vechi, biserici și fado portughez, fluviul Tejo și restaurantele cu pește și fructe de mare de peste râu (de unde ai o vedere superbă a orașului), ginjinha (un lichior de cireșe local) și vinho verde. Este orașul cu cele mai frumoase mirador-uri (locuri înalte, de unde poți avea o vedere specială a orașului), poate cu cel mai bun desert din lume – pasteis de nata, cumpărat – cum altfel – din Belém, cu ascensoare vechi care te poartă pe străzi lăturlanice și o viață de noapte continuă. La Lisabona, găsești și foartă multă cultură, teatre și o excelentă scenă coregrafică. Am revenit cu mul drag de multe ori acolo, în ultimii ani, fie în călătorii profesionale sau scurte vacanțe, și l-am găsit aproape neschimbat, poate doar un pic mai scump în ultimi ani. Și abia aștept să revin cât de curând.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Rua Marechal Saldanha din Lisabona este o stradă mică de lăngă cartierul Bairro Alto, unde am locuit în 1996 timp de aproape trei luni, cu ocazia unei rezidențe oferite de Forum Dança. De fiecare dată cănd revin la Lisabona, mă duc să revăd mica stradă de care mă leagă foarte multe amintiri frumoase…  Strada este foarte aproape de ascensorul din Bica și se oprește în Miradouro de Santa Catarina, de unde ai o priveliște nemaipomenită a fluviului Tejo și a Christului imens, care patronează orașul. Strada este faimoasă și pentru un restaurant familial, Toma La Da Ca, unde se mănâncă excelent (eu prefer tuna steak la grătar și un vinho verde Casal Garcia) și pe care ți-l recomand cu drag, dacă vei ajunge curând la Lisabona.

O poveste de vară din România

Pentru că am revenit recent de la Cisnădioara, unde am condus un atelier de de dans butoh și contemporan, în cadrul Icon Arts Academy 2016, o să-ți povestesc despre o zi performativă specială în care am dansat cu copacii, cu iarba, nămolul, pietrele și valurile. După o scurtă primă zi introductivă pe dealuri (unde ne-am întâlnit cu un localnic cosaș, pe care noi l-am numit generic Petre și care, destul de violent, ne-a „invitat” să-i lăsăm dealurile în pace), a doua zi le-am propus participanților să-și aleagă un loc în natură în care să avem o experiență performativă și unde să vorbim despre o experiență personală, legată de viață sau moarte. Primul loc unde am dansat a fost chiar în campingul unde eram cazați la vile, lângă unul din nucii tineri, care ulterior avea să devină loc de meditație pentru unii dintre noi. Am început print-un ritual simpu și personal, după care ușor-ușor ne-am apropiat unii de alții și am dansat cu ramurile și frunzele nucului. A fost un început magic. După aproape 20 de minute de dans, persoana care alesese locul ne-a vorbit foarte frumos despre naștere, o experiență unică de viață și auto-cunoaștere. Am continuat exercițiul dansând cu iarba, alergând cu zmeiele pe dealurile din jur, am performat chiar împreună cu o fată curajoasă într-o baltă de nămol, am ascult cu toții un cântec special la umbra unui copac și ne-am mișcat în ritmurile valurilor pe malurile unui pârâu. Ziua s-a terminat cu o improvizație de grup la Pasul Broaștei, o piatră imensă – un monument al naturii, care a devenit ulterior una din scenele noastre de dans. După fiecare dans, am vorbit despre moarte, viață sau căsnicie. Ah, și era să uit, toată această călătorie performativă de câteva ore a fost făcută de toți în picioarele goale… A fost o zi specială în sânul naturii, care a rămas puternic impregnată în corpul meu.

O plajă pentru dans

Hmm, sunt multe plaje frumoase cu care m-am întâlnit și mai toate sunt foarte potrivite pentru dansul contemporan. Mi-e greu să aleg doar una. Sunt plaje frumoase la Varanasi – pe malul Gangelui sau în Goa – în sudul Indiei, unde voi ajunge chiar anul acesta cu un grup de oameni frumoși, în cadrul unui retreat de yoga și dans contemporan, pe care-l organizez în Goa și Kerala, la finalul lunii noiembrie. O altă plajă sălbatică pe care am descoperit-o anul acesta se află pe vechiul nostru continent, în sudul Portugaliei, lângă Faro, și se poate ajunge acolo doar cu un ferry. Plaja, denumită Ilha Deserta, este pustie și foarte lungă (peste 20 km), plină de dune sălbatice, scoici gigantice, nisip fin și sute de pescăruși. Este perfectă, cred, pentru dans, așa că sper din toată inima ca în luna mai din 2017 să organizez acolo un retreat special de dans contemporan.

O întâmplare mai puțin obișnuită

S-a întămplat în Japonia, anul trecut, cu ocazia rezidenței Eastern Connection. Eram la o filmare în parcul Shinjuku Gyoen (unul din cele mai mari și frumoase parcuri japoneze din Tokyo) și alergam de zor cu zmeiele mele de hârtie. La un moment dat, în timp ce zburdam cu zmeul printre copaci, am observat un cuplu japonez care se săruta de zor la ceva distanță de mine, la umbra unui imens bonsai japonez. M-a frapat lucrul respectiv, pentru că japonezii sunt de obicei foarte rezervați în a-și arăta sentimentele în public. Însă acest cuplu era pur și simplu delicios de frumos în dragostea lui. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât să-i abordez performativ cu zmeul. Am început să le dau roată alergând în jurul lor. Le-am întrerupt momentul intim și am simțit ușor că devin interesați de dansul meu cu zmeul. Mi-am luat inima în dinți și, deși japonezii se feresc foarte mult de contactul fizic, i-am atins ușor cu zmeul meu. Îmi amintesc bine momentul, fata râdea din plin (probabil sub impactul emoțional al apropierii mele), însă simțeam că băiatul devinse curios și interesat de dansul meu. Am continuat să dansez folosind zmeul pe care eu îl țineam în gură… Și ușor-ușor dansul nostru s-a transformat într-un adevărat duet performativ, iar la final japonezul a ajuns să danseze cu zmeul meu în gură… A fost o întâlnire mai puțin obișnuită, însă foarte faină, pe care o puteți vedea și voi în filmul documentar Ce este dansul contemporan, la minutul 7.05.

O altă întâmplare mai puțin obișnuită

O întâmplare neobișnuită cred că este și experiența întâlnirii directe cu spectatorii din ultimul meu spectacol [Fragil] – poate cel mai curajos spectacol pe care l-am făcut până acum. Are un format neconvențional, fiind jucat în spații diferite, unde publicul este invitat să aibă o relație directă cu spectacolul. Începe cu o repetiție sau cu o petrecere (în funcție de locația unde se desfășoară) și include momente extrem de diferite în care performăm, cerem părerea spectacorilor, dansăm cu inima și experimentăm calătoriile emoționale cu spectatorii – un concept nou de lucru personal, care include masajul, atingerea și dansul senzorial. Imaginează-ți că ești cu ochii închiși într-un întuneric dens și 6-8 mâini danseză cu corpul tău în feluri diferite… Însă cel mai puternic moment este la finalul spectacolului, unde publicul mai curajos este invitat să-și exploreze nuditatea din punct de vedere performativ. Barierele dintre public și performeri sunt rupte total. Regula e simplă, dacă una dintre persoanele din public vrea să experimenteze nuditatea, fie ea parțială sau totală, toți cei prezenți trebuie să urmeze aceea persoană. Sau pot alege să plece, spectacolul urmând să se termine pentru ei brusc. Cei care însă decid să rămână până la final au parte de o experiență unică și foarte puternică. La început, mi-a fost teamă că propunerea mea va fi respinsă de public, însă am fost plăcut suprins să descopăr mulți spectatori curajoși. Aștep cu nerăbdare să reiau spectacolul în această toamnă, când în luna octombrie vom porni cu el în turneu prin țară.

O călătorie în Japonia

Este mult de vorbit despre Japonia, de la templele Zen până la mâncarea foarte diferită, trenurile de mare viteză sau experiența onsen-ului (băi termale unde este obligatoriu să fii naked). Am fost deja de patru ori și am senzația că mai încă foarte multe de descoperit. Unul dintre locurile speciale pe care le-am descoperit în 2014,  împreuna cu partenera mea de viață Ștefania, este insula Naoshima. Amplasată la o distanță de 5-6 ore cu faimosul tren shinkansen de Tokyo, metroul și un ferry în Seto Sea, această insulă mică și foarte rurală găzduiește cele mai importante muzee și galerii de artă contemporane din lume – Chichu Art Museum, Lee Ufan Museum (două muzee îngropate la propriu în natură), Art House Project – cu o serie de case vechi japoneze transformate în opere de artă, precum și un hotel hight-tech zen, toate create de cunoscutul arhitect japonez Tadao Ando pentru o corporație japoneză. Insula o poți vizita foarte ușor, în câteva ore, cu o bicicletă închiriată sau, așa cum am făcut noi, cu un shuttle bus gratuit, pus la dispoziție de muzeul de artă contemporană. La tot pasul, te  întălnești cu sculpturi amplasate în mijlocul naturii, cu artiști superimportanți, ca James Turrell (un artist american care sculptează lumina și care mie îmi place foarte mult), Claude Monet sau Walter de Maria, care au fost invitați să creeze lucrări special pentru locațiile respective. Iar alături de Naoshima se află insula Teshima, unde există un muzeu al inimilor, realizat de artistul francez Christian Boltanski pe o plajă superbă, unde poți asculta inimile oamenilor… Mi-e tare dor de Japonia și cred că o să fie una dintre destinațiile mele viitoare de călătorie.

Recomandarea coregrafului: un festival de dans de oriunde

Pentru dans, aș recomanda tuturor să meargă la New York, în luna ianuarie. Este locul cu cele mai multe spectacole de dans și festivaluri de profil. Imediat după Anul Nou, la începutul anului, the Big Apple este ocupat de dans, în același timp desfășurându-se festivalul American Realness organizat de curatorul Ben Pryor (care a fost și în România, în 2010, cu o bursă Gabriela Tudor), festivalul Coil organizat de teatrul Performance Space 122, festivalul de teatru-dans Under the Radar și APAP (conferința anuală, organizată de Association of Performing Arts Presenter). Timp de două săptămâni, sunt programate zeci de spectacole în locații foarte diferite, în Brooklyn, Queens și Manhattan, în biserici, teatre, galerii și studiouri de tot felul. Adresele mele preferate din New York sunt DanceSpace (situat într-o biserică), Chocolate Factory (un spațiu de dans din Long Island City), clasicul Joyce Theater (care prezintă nume grele ale dansului internațional) sau teatrul Dance Theater Workshop, devenit între timp New York Live Arts – teatrul coregrafului Bill T.Jones și MoMa – muzeul de artă contemporană care, de câțiva ani, face o programare serioasă de dans contemporan.

Dans în aer liber. Cel mai frumos loc din lume în care ai dansat și un altul, unde încă nu ai dansat, dar ai vrea

Cel mai frumos loc din lume pentru dans este natura, acolo unde te simți foarte conectat la tine și la tot ceea ce te înconjoară, folosind sunetele și atmosfera locului. Dacă stau să mă gândesc bine, cel mai frumos loc din lume unde am dansat a fost, cred, pe o faleză din Neptun, la 19 ani, la răsăritul soarelui. Nu neapărat pentru loc, cât pentru intensitatea emoției și a dansului. Aproape gol, la lumina roșie a soarelui, pe un stabilopod aruncat în mare și în sunetul valurilor, am improvizat primul meu dans pentru o spectatoare anonimă, de care mă îndrăgostisem. La final, în loc de aplauze, am primit un sărut… Hmm, vorbind de locuri noi, cred că mi-ar plăcea să fac un spectacol pe un ghețar în Antarctica, iar printre spectatori să se afle și focile, și pinguinii.

Un hotel memorabil. Dansând într-o cameră de hotel. Camera 1306.

În Asia, m-am întâlnit cu multe hoteluri memorabile. Însă unul dintre cele mai frumoase a fost resortul Menjangan din Bali, unde am fost în 2014, în prima mea călătorie balineză cu Ștefania. Amplasat într-un parc natural cu peste 350 hectare, eco-hotelul este format dintr-o serie de bungalow-uri private, amplasate direct pe plajă, la 50 de metri de un banc natural cu corali. M-a impresionat serenitatea locului, grija pentru conservarea naturii, relația directă și nemediată între om și animale sălbatice, camera imensă, ultra-modernă, cu touch balinez, acces direct pe plajă și priveliștea serenă a oceanului. Dimineața și seara, ne întâlneam pe drum cu căprioarele, în timpul zilei făceam snorkeling admirând coralii și peștii colorați, iar seara ieșeam cu Ștefania la o plimbare cu caiacul, printre mangrove, să privim apusul. N-am stat decât trei zile acolo, însă mi s-a părut o veșnicie, atât de frumos a fost. Sper să revin curând în Bali, pentru că este un loc mirific… Pe de altă parte, Camera 1306, de care amintești, a fost unul dintre cele mai frumoase spectacole ale mele, foarte direct și interactiv, o ocupare performativă cu dans, discuții și priviri a unei camere de hotel la InterContinental, locuite de un cuplu. Câteodată mi se face tare dor de Camera 1306, mi-ar plăcea să-l reiau la un moment dat și să-l prezint într-un hotel special.

Spațiul cultural preferat din Europa

Unul dintre orașele mele preferate este Veneția, pentru culoarea și istoria lui, pentru evenimentele, festivalurile de dans, concertele muzicale și, bineînțeles, pentru Venice Biennale – evenimentul de artă contemporană la care am început să merg încă din 2007. Prima mea întâlnire cu orașul venețian a fost în adolescență, prin intermediul filmului Anonimul venețian, care m-a impresionat și la care, țin minte, am plâns mult. Ulterior, am descoperit orașul în prima mea vacanță în Italia cu Gabriela (n.r.: Gabriela Tudor) și de atunci am rămas iremediabil îndrăgostit. În 2006-2007, am derulat acolo o rezidență, în cadrul proiectului Migrant Bodies, ocazie cu care l-am bătut și descoperit pe îndelete. Îmi place și pentru amestecul de vechi și nou, culoare și apă, gondolele venețiene, zilele cu soare, aperol spritz și artă contemporană. Din 2009, după trecerea în neființă a Gabrielei, merg aproape în fiecare an la Veneția pentru a-i aduce un omagiu și pentru a face o cură de artă contemporană, pentru a descoperi noi artiști și pentru a mă întâlni cu opere de artă remarcabile.

Litoralul unora dintre primele spectacole în care dansai. Cum era atunci?

Mamaia anului 1990 era foarte diferită de Mamaia de acum. Era încă liniștită și lipsită de fițele capitalismului. Am dansat acolo în 1990, imediat după Revoluție, timp de două luni, într-un spectacol de revistă pe scena Cazinoului din Mamaia. Era încă puțină agitație, destul de puțini turiști și multe magazine care vindeau încă pe valută. A fost perioada cea mai lungă pe care am petrecut-o vreodată în compania mării. Mi-a plăcut mult și cred că de atunci am învățat să o îndrăgesc mai mult decât muntele. Nu o să uit niciodată nopțile cu lună plină, când în pauzele dintre momentele artistice ale show-ului nostru, dansam cu marea. Și faptul că bișnițarii din Constanța aruncau cu pungi de bani în fetele care dansau în costume cu pene.

La drum. Cât timp călătorește coregraful și cât – omul. Care consideri că este cel mai valoros aspect al unei călătorii?

Viața, ca și dansul, este o călătorie continuă, plină de întâlniri cu oameni, locuri și contexte care te transformă. Sunt sigur că fiecare călătorie ne face mai bogați interior, ne transformă în plan spiritual, ne face să fim mai deschiși către viață și lume în general. La începutul anilor ’90, după prima mea călătorie în Franța, îmi plăcea să spun că, pentru a avansa mai rapid, întreaga populație a României ar trebui să călătoească pentru două săptămâni in afară granițelor…

În general călătoresc mult – cam două-trei luni pe an, fie în țară, fie în străinătate, în călătorii profesionale, rezidențe sau turnee cu ateliere și spectacole. Însă îmi doresc din ce în ce mai tare să călătoresc mai mult pentru mine și inima mea și mai puțin pentru proiectele mele coregrafice. Anul acesta, împreună cu Ștefania, mi-am oferit două luni sabatice, de vacanță, plecând la începutul anului într-o călătorie de descoperire a Andaluziei si a sudului Portugaliei. Mi-a plăcut la nebunie și abia aștept să plecăm din nou, către o nouă destinație.

Părți de București în care îți place să te plimbi, să dansezi etc. Dar și adrese pe care le recomanzi pentru evenimentele lor culturale sau pentru că, pur și simplu, te simți bine acolo

Îmi place mult să mă plimb în special noaptea prin București, când toată lumea doarme. Zona mea preferată este delimitată de Grădina Icoanei (unde mi-am petrecut o bună parte din timpul liber cu Scufus Pufus), de Parcul Ioanid – de care mă leagă atâtea amintiri frumoase – și de străzile din jur, cum sunt Dumbrava Roșie, Bulevardul Dacia, Pitar Moș, Dionisie Lupu, toate au un farmec aparte. Mă opresc uneori noaptea să beau ceva pe terasa-acoperiș secretă din Piața Lahovari sau o cafea bună la Steam Coffee Shop-ul de la Piața Romană. Uneori mai ies să iau o gură de aer proaspăt și în Parcul Cișmigiu sau în Herăstrău, poate și pentru faptul că aproape de natură mă simt cel mai bine.

Despre invitat…. Cosmin Manolescu este coregraf, performer și manager cultural, director executiv al Fundației Gabriela Tudor. Între 1997 și 2016, a realizat peste 150 de proiecte culturale în zona dansului, managementului cultural și a artelor contemporane în țară, Europa, Statele Unite ale Americii și Japonia. În perioada 2011-2015, alături de Ștefania Ferchedău, a condus în calitate de lider de proiect programul european de mobilitate si creație artistică E-Motional, cofinanțat de Uniunea Europeană prin programul Cultura 2007-2013. A avut un rol esențial în promovarea și dezvoltarea dansului contemporan în România și crearea Centrului Național al Dansului în 2004. În perioada 2012-2014, a fost director artistic al spațiului-laborator ZonaD, unde a realizat diferite ateliere, rezidențe și proiecte pentru publicul larg. În 2015, a făcut parte din echipa Curatorium, care a conceput programele și proiectele din dosarul de candidatură pentru București 2021 și a finalizat programele internaționale E-Motional: rethinking dance și Eastern Connection cu Japonia. În decembrie 2014, Centrul Național al Dansului i-a oferit premiul de excelență pentru rolul adus în devzoltarea dansului contemporan în România, iar în decembrie 2015 Fundatia Alexandrion i-a acordat premiul Matei Brâncoveanu pentru secțiunea dans, pentru spectacolul Zmeul, pe care l-a realizat în colaborare cu coregraful japonez Zan Yamashita. Din 2015, este profesor asociat pentru Icon Arts Academy, organizând anual un atelier experimental de dans contemporan la Cisnădioara, pentru artiști și publicul larg.

Între 29 august și 3 septembrie 2016, Cosmin va conduce o tabără de vară, de dans contemporan, Ce este dansul contemporan, la Cluj-Napoca, în parteneriat cu Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică, și va organiza o serie de cursuri, prezentări de filme, ateliere de dans contemporan și explorare urbană la Brașov, Timișoara și Sibiu. În perioada 8-16 octombrie, va avea patru reprezentații cu spectacolul [Fragil]: la Brașov (8 și 9 octombrie), Sibiu (13 octombrie) și București (16 octombrie) – în cadrul unui turneu național de promovare a dansului contemporan, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. În noiembrie-decembrie 2016, Cosmin Manolescu va organiza primul său retreat de dans contemporan și yoga în India, care va include o serie de călătorii emoționale în Goa și Kerala.

Foto: Octavia Vasile, Mihai Benea, Ștefania Ferchedău, Cosmin Manolescu