Sieranevada este un film. Un film în regia lui Cristi Puiu, care primea cronici favorabile după proiecția din cadrul Festivalului de la Cannes, un film care cucerea publicul la Cluj, în zilele TIFF-ului, și iată – propunerea României la Premiile Oscar. Din 9 septembrie, Sieranevada intră în cinematografe. Actrița Simona Ghiță rememorează în rândurile care urmează momente de pe platoul de filmare, care se împletesc aici cu amintiri despre un orășel colorat din nordul Italiei, dar și cu strada din satul bunicilor sau cu o călătorie pe urmele Amaliei Rodrigues până în Portugalia, cu plăcintele cu brânză cum numai la Sarajevo se găsesc, cu adolescenţa în drumul taberei și scrisorile din verile copilăriei, cu prima vacanță – la Geneva, și prăjiturile din București, de la cofetăria Duraan.

Un oraş de neuitat
Lisabona.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând
„Strada” de la țară, din Ostroveni, unde ieşea lumea la discuţii.

O poveste de pe marele ecran: Sieranevada. Amintiri de la filmări și emoții
În ziua în care se filma slujba de la parastas, pe lângă domnul Valer Dellakeza, care îl joacă pe preot, mai erau trei băieţi care au fost diaconul şi cântăreţii (Ionuţ Davidescu, Alex Vasile şi Ştefan Voicu), care au terminat Conservatorul şi Teologia. În secvenţa slujbei, când se sfinţeşte mâncarea, era practic toată lumea, aproape toţi actorii. Ne pregăteam de filmare, lumea era activă, concentrată pe treabă, s-a dat „motor”, „acţiune” şi, când au început băieţii să cânte în armonie, pe voci, a fost atât de emoţionant, încât pe nepusă masă ne-au dat lacrimile, ni s-a făcut pielea de găină şi se simţea în casă o tăcere puternică. Când s-a dat „stop”, am văzut că şi echipa din spatele camerei plânsese. A fost extrem de emoţionant.

Filmul ăsta pentru mine înseamnă foarte mult, pe lângă experienţa de la filmare, felul în care lucrează Cristi Puiu, faptul că am jucat, că am fost la casting, în procesul facerii filmului şi în calitate de spectator… Îl simt ca un gest de solidaritate, mă impresionează că nu ascunde nici o durere şi la final îţi dă speranţă, asta aşa, simplu, extrem de omenesc. Ca un fel de educaţie a privirii, îţi adaugă compasiune în ochi, în felul în care te uiţi la oamenii din film, pe care îi simţi că sunt ai tăi şi nu poţi să-i judeci.

O lecție de cinematografie
M-a impresionat foarte tare la filmări felul în care Cristi Puiu vorbea, concentrarea lui, implicarea, cum dădea indicaţii, cum punea întrebări şi cum devenea viu fiecare personaj, cum se întâmpla toată coregrafia cu atâţia oameni în apartament. Ca o curăţare de balast, de lucruri de care nu ai nevoie; cum să fii în spaţiul ăla, cu oamenii de lângă Tine, să te uiţi şi să nu fabrici, ci să fii, fără să îţi protejezi imaginea. Să fie cu asumare. Costumul din film era ca un simbol, există moartea, ce rost are „să te faci că”? Asta tot spunea, şi când încercam să fac cum spune, după rezistenţă opusă degeaba, lucrurile veneau de la sine, era linişte şi simplu. Mi se pare că are mare dreptate şi te ajută foarte mult, e ca un poliţist pentru minciuni, e neobosit, are o mare forţă şi un dar al exprimării, iar cercetarea lui şi căutarea lui te stimulează foarte tare şi nu te lasă să cazi.

Și deşi ştiu bine ce s-a întâmplat la filmare, dublele, discuţiile, unde eram când s-a filmat nu-ştiu-ce secvenţă, când am văzut filmul, a fost complet altceva. Îmi doresc mult ca lumea să vină la film. Atât. Să vină. O să înţeleagă de ce, după film. Chiar mi se pare un film extrem de important şi sunt foarte recunoscătoare că fac parte din el. Sper să înceapă să vină lumea şi la filmul românesc!

O călătorie din viitor. Drum spre Los Angeles. Imaginând seara Oscarurilor
M-am uitat de câteva ori la Oscaruri, e o ditamai industria. Nu am fost niciodată în America, am un prieten care o parte din an stă în Los Angeles şi mereu îmi spune să vin. Legat de Oscaruri, cred că e complicat acolo, stres cu rochiile, cu tocurile, le admir pe doamnele care pot sta pe tocuri; eu cred că pot, dar cu baston. Dar mă bucur că Sieranevada e propunerea României la Oscar, mi-aş dori să fie nominalizat şi să ia premiul, nu mi se pare mult. Am auzit că e complicat, dar cine ştie…

O întâmplare mai puţin obişnuită, de la o filmare sau din viaţă
După ce am terminat filmările de la Sieranevada, în decembrie a murit bunicul meu şi a trebuit să fac cam ce fac şi în film. Şi el e într-un fel prezent într-o discuţie în film. Linia între ficţiune şi realitate, dintr-odată, am simţit-o foarte fină. Într-un fel, filmul m-a ajutat să trec altfel prin experienţă asta.

La drum, inspirată de o carte sau de un film
Se pune şi inspiraţia de la muzică? După ce am ascultat Amalia Rodrigues şi mă emoţiona fără să ştiu ce zice în versuri, m-am hotărât să merg în Portugalia şi mi se pare una dintre cele mai frumoase ţări în care am fost.

Un festival de film pe care îl recomanzi sau de unde ai amintiri
Sarajevo Film Festival mi se pare un festival foarte prietenos, şi felul în care e organizat parcă uşurează comunicarea cu invitaţii. Iar plăcintele de acolo cu brânză, fierte în lapte (nu ştiu exact cum se numesc), mi se par extrem de bune.

Un city break memorabil
Orta San Giulio, în Nordul Italiei, e un orăşel foarte frumos, pe o insulă, cu clădiri vechi și străzi înguste, colorat. Pe străduţe era o rață blândă care se plimba singură. Am stat trei săptămâni în Pettenasco, am făcut voluntariat la un centru care era la 45 de minute de Orta, şi am tot vizitat oraşul în zilele libere. Se văd şi munţii, şi lacul şi are o lumină foarte frumoasă orăşelul ăsta, parcă nu e adevărat.

Cărţile din bagaj
Ultimele avute în bagaj au fost o carte despre psihologia adleriană şi A avea sau a fi? a lui Erich Fromm.

Filmul iconic pe care să nu-l ratăm
Sieranevada!

O destinaţie culturală
Cred că Roma.

O amintire dintr-o vară a adolescenţei
Pentru că am crescut în Drumul Taberei, mergeam mai rar „în oraş”; îmi vine în minte când am mers cu prietenele mele din cartier, Abe şi Monica, în Piaţa Romană să mâncăm îngheţată cu Pepsi. Vara ştiu că ne trimiteam scrisori, fiecare de unde pleca. Şi acum le mai am.

Prima vacanţă din viaţă ta
Îmi amintesc când am fost prima dată în străinătate cu tata, la Geneva, la sfârşitul liceului. El avea treabă, eu m-am plimbat mult singură. Îmi amintesc că mi-am cumpărat din disperare nişte pantofi cu un număr mai mari, numai pentru că îmi plăceau; era aşa mare variaţie faţă de ce era în România, că nu am avut răbdare. Nu i-am putut purta, peste câţiva ani i-am dat unei prietene.

O zi memorabilă pe un platou de filmare
Ziua în care s-a filmat ultima secvenţă din Sieranevada, felul în care s-a transformat m-a emoţionat foarte tare.

Timp liber în Bucureşti
Eu sunt fan prăjituri, îmi place o cofetărie care se cheamă Duraan, acolo e o doamnă care face prăjituri bune, dar îmi plac și îngheţata de la Bio&Pure şi de la restaurantul Delicii arăbeşti din Amzei, terasa Eden, J’ai Bistro, Muzeul Satului, târgul de la Muzeul Ţăranului (am auzit că nu o să mai fie) şi de la Agronomie, parcul Carol pentru plimbarea cu câinele meu, Cărtureşti Verona şi mâncarea de la mama de-acasă.

Simona Ghiţă are 35 de ani. A terminat Actorie în 2005 la UNATC. „Apoi, am scris câteva scenarii de scurtmetraj, am lucrat în mai multe filme de şcoală cu colegii de generaţie, ca actor sau co-scenarist. Am lucrat la casting cu Cristi Puiu pentru Aurora, am fost şi în echipa de filmare, am lucrat la casting şi am jucat în Sieranevada. Am mai predat teatru şi improvizaţie pentru copii în diverse tabere şi alte proiecte scurte, am făcut parte din diverse echipe de filmare etc. Teatru am făcut doar câţiva ani după facultate.”
O știm din filmele Sieranevada (2016) – regia Cristi Puiu, O lună în Thailanda (2012) – regia Paul Negoescu, sau Cealaltă fiică (2009) – regia Ştefan Munteanu.
Ca scenarist sau co-scenarist, a lucrat pentru producții ca Interior. Scară de bloc – regia Ciprian Alexandrescu, Radu +Ana – regia Paul Negoescu sau Scurtă plimbare cu maşina – regia Paul Negoescu.