Pe scriitoarea Ilinca Bernea am citit-o pentru prima dată acum, odată cu romanul Numele tău și alte erezii (ed. Polirom, 2017), nu citisem nici Iubiri în cămașă de forță (ed. Cartea Românească, 2013), nici Legende Androgine (ed. Cartea Românească, 2004), nici Semnul Lunii (ed. Cartea Românească, 2006), nici măcar romanul Cutia Neagră (ed. Timpul, 2015) nu îl citisem. Ilinca trăiește la Londra și tot Londra este spațiul noului său roman, însă orașul ți se arată altfel decât îl știi, pășești în cartierul turcesc, printre magazine de mirodenii și cafeneaua lui Mustafa, acolo unde bărbații se adună spre seară, mai exact de pe la 5.00 după-amiaza, și dezbat tot felul de lucruri pe limba lor, și în cartierul acesta o femeie occidentală se îndrăgostește de un oriental, nimic neobișnuit, vei spune, și poate că vei avea dreptate, căci astfel de întâmplări se tot petrec azi în marile metropole, însă romanul acesta e mai mult de atât, e ca o carte care traversează civilizații, din Georgia de altădată, până într-un București al amintirilor succinte sau în Turcia contrastelor, călătoria continuă cu fiecare pagină, printre mentalități și realități, și să nu te mire că de la un punct încolo vei uita că ești într-o ficțiune sau îți vei spune că ești într-un amețitor joc al oglinzilor și identităților, vei citi rânduri despre frumusețe, despre iubire, despre pasiune și le vei ține minte, iar fiecare femeie va veni din altă parte și astfel le vei întâlni pe nemțoaica Helma, pe românca Alina, pe turcoaica Eser, pe georgiana Ketevan, cu chitara ei, și cine știe dacă nu te vei îndrăgosti, la rândul tău, de bărbatul acela misterios, oriental, pasional până în măduva oaselor. Numele tău și alte erezii e o poveste despre pasiune și (auto)cunoaștere, pe care o vei citi știind de la primele pagini că ții în mâini o carte complexă, matură, în care se contopesc realismul acid și magia legendelor. Dincolo de acest decor romanesc, Londra Ilincăi Bernea este mai ales Londra nordică, iar acolo, în inima cartierului turcesc, își are împărăția ei, o fâșie de pământ acoperită cu iarbă, cu o baltă și ceva stufăriș, loc plin de ciori, sălbatic, straniu. Însă locul cel mai straniu de pe planetă îi pare a fi Georgia, țara aceea pe care a adus-o și în roman și la care, mai întâi, a atras-o folclorul. Bucureștiul nu pare să-i placă, în schimb despre Brașov, orașul unde a copilărit, ți-ar vorbi ore în șir. Îi plac, în schimb, Bruges, Gent, Bruxelles… A fost în Bavaria pe urmele lui Hesse și la Viena, pe urmele tablourilor lui Egon Schiele. Ilinca Bernea scrie proză, a absolvit Filozofia, dar și Regia (de teatru), pictează, face fotografii, uneori scrie piese de teatru sau scenarii de film. De la 15 ani, publică poezie. Mi-a spus: „Eu mă consider poetă și atât”. Versurile ei au apărut în diverse reviste internaționale sau au fost traduse în japoneză, ceea ce nu e deloc puțin. Însă cum trăiește în viața de zi cu zi și câtă artă încape în felul ei de a călători?

Londra ta (din romanul Numele tău și alte erezii, dar și din viața reală)

Cunosc mai bine Nordul Londrei și zona Notting Hill. Încerc să evit centrul, nicăieri nu îmi plac locurile foarte aglomerate. Ce e extraordinar într-o hipermetropolă ca aceasta este că, în funcție de locul în care te afli, te poți simți prins într-un furnicar uman globalizat sau într-o comunitate compactă și liniștită, aparținând unei etnii sau alteia. Londra nu e un oraș, sunt vreo zece într-unul singur. La interval de două străzi treci dintr-o țară în alta. În dreptul gurii de metrou care se află la doar zece minute de pâlcul de străzi din micul Istanbul în care am locuit eu, sunt jamaicani. Londra e un puzzle de lumi, de stiluri de viață, de valori. În Paris n-am simțit același suflu al diversității, chiar dacă ea e la fel de prezentă. E, poate, estompată și eclipsată de personalitatea orașului care e mai consistent omogen și unitar. La Paris nu mi-a plăcut și nu îmi place… Într-un loc atât de mare și de divers, prejudecățile dispar ca prin farmec. Populație eterogenă, valori eterogene!

Localul unde mă duc cel mai des e în Wood Green, e un spațiu multifuncțional care e deopotrivă bistro, galerie de artă, bibliotecă și sală de evenimente artistice. Uneori au loc acolo și prezentări de modă sau happening-uri. E la parterul unui hotel amenajat pentru artiști. De acolo dacă o iei la pas ajungi rapid în Alexandra Park, unul dintre cele cu cea mai spectaculoasă panoramă. E situat pe un deal de unde se poate vedea o parte din oraș. Încerc să sugerez dimensiunile urbei. Ultima oară când am fost acolo, luna trecută, reperul cel mai apropiat pe care mi l-am luat a fost Alexandra Palace, care e un palat transformat în stație de tren și situat chiar în vârful dealului din parc. Când mă uitam pe geam îl puteam distinge undeva în zare. Distanța de la casa în care locuiam până acolo e cam cât tot Brașovul. Mi-e ușor să fac comparația, că am crescut acolo. Această distanță reprezintă a suta parte din întinderea Londrei fără suburbii și fără zona 4.

Mi-a plăcut imens și în Holland Park, în grădina japoneză. E undeva într-o regiune ceva mai posh și mai fancy a orașului. Prietenii mei englezi locuiesc undeva în sud, aproape de Brixton. Practic eu mă mișc pe diagonala Nord-Sud, dacă schimb două trenuri ajung la prietenul meu Sam cam într-o oră și zece minute, ceea ce e o performanță. În București, din Berceni, unde locuiesc, ajung mai greu la facultatea de filosofie.

Eu sunt iubitoare de parcuri și câmpii. Nu mă dau în vânt nici după munte, nici după mare. Sunt foarte urbană, recunosc.

La Londra, am auzit câteva complimente care mi-au dat un anumit confort sufletesc și pe care în România nu le auzi. Acolo sunt bărbați din toate neamurile și găsești printre ei și unii care nu se tem că, dacă îți spun că ești frumoasă, îi halești la micul dejun, îi târăști la primărie la însurătoare sau nu mai scapă de tine. M-am plimbat, terapeutic, prin magazinele din cartierul meu. Vânzătorii chiar te văd… Îți zâmbesc, te privesc în ochi, îți și spun uneori: „E o zi minunată, nu-i așa?”.

În Nordul orașului, în inima cartierului turcesc, e un teren uriaș, pe care îl numesc Împărăția Mea. E  un loc straniu. Îl simți ca pe un  portal… spre o altă dimensiune. Merg în primul rând acolo să meditez, să mă regăsesc, am nevoie de energiile lui ca sa mă simt întreagă. Acasă. I-am târât acolo pe toți prietenii, cunoscuții, apropiații. Îi invit acolo ca în sufrageria mea. E un câmp, o fâșie de pământ acoperită cu iarbă, cu o baltă și ceva stufăriș. Amicul Sam, care e și el poet, a fost adus acolo prin ploaie. Și a constatat că teritoriul Împărăției mele era plin de ciori. Ele sunt mereu acolo. Și, când am ajuns în parcul învecinat și am dat peste un teren de fotbal de dimensiuni gigantești, a constatat că acolo nu era nicio cioară, totul era frumos aranjat, cochet, era un teren obișnuit, într-un parc oarecare.  Și mi-a zis: „Ai dreptate, e un loc special, l-am simțit”… E altfel, e ciudat, e sălbatic.

Mă duc des la Tate la expoziții și de mâncat încerc să mănânc prin bistrourile tuturor neamurilor posibile, deși recunosc că evit mâncărurile foarte condimentate din extremul orient. În plus, sunt vegetariană.

O țară ca din povești: Georgia, spațiul din roman. De ce Georgia?

Inițial m-a atras folclorul, mai ales muzica. În studenție am descoperit filmele lui Abuladze și a devenit unul dintre regizorii mei preferați. Nu doar epopeile rusești sau filmele din „seria Tbilisi” m-au impresionat, ci și parabolele cinematografice târzii Căința și Copacul Dorințelor. Georgia mi-a părut mereu o ciudățenie pentru că limba localnicilor se pare că nu are nici o legătură cu cele indo-europene. Cercetătorii au găsit conexiuni până și între dialectele amerindiene și cele africane, respectiv vechile limbi continentale, dar nu între ele și georgiană. E o limbă „extraterestră”. Mi se pare, de departe, locul cel mai straniu, mai exotic și mai demn de vizitat de pe planetă. Iar oamenii sunt tare frumoși.

Orient versus Occident (în iubire). Cum de te-ai oprit la o astfel de temă?

Nu mi-am ales-o. E suficient să trăiești la Londra o lună sau în orice loc cosmopolit și inevitabil te ciocnești de ea.

Un tablou multicultural, la feminin, într-o carte

M-am întors de la Londra vara trecută cu o stare de spleen, simțeam nevoia să-mi decantez impresiile și experiențele și am început să îmi notez gândurile într-o corespondență intensivă cu prietena mea turcoaică, Fatma Yilmaz, care e istoric. După un schimb de vreo zece scrisori, am zis că ar merita să scriem împreună o carte de reflecții asupra conexiunii dintre culturi, asupra diferențelor semnificative și a punctelor de tensiune. Dar ea era foarte ocupată și atunci m-am hotărât să scriu o carte de ficțiune și să o iau sfetnic. Treceam și printr-un moment greu de viață și, cum aveam în minte câteva teme pe care le tot rumegam, am zis că e momentul să le leg într-una și aceeași poveste. Și așa a ieșit cartea Numele tău și alte erezii.

La masa de scris (unde s-a scris romanul tău, sunt pagini din el scrise în timp ce călătoreai?)

Nu. Am scris totul în București, în decurs de o lună, vara trecută.

Bucureștiul tău

M-am născut aici, dar am copilărit la Brașov. Sunt locuri pe care le frecventez, din inerție… Dar nu le simt apropiate nicicum. E un oraș eclectic, snob pe alocuri, grobian pe alocuri, agresiv, zbuciumat și greu digerabil pentru mine. Cam murdar. Despre Brașov, pot vorbi ore în șir pentru că îi simt sufletul. Bucureștii sunt pentru mine o periferie, o fundătură. E orașul în care eram târâtă în copilărie, cu de-a sila, la școală. Îmi place cu adevărat un singur loc, o ceainărie numită Green Tea care se află undeva pe lângă Hala Traian.

Un oraș de oriunde pe care îl preferi pentru arta și cultura lui

Ezit între Bruges, Gent și Bruxelles. Am un cult pentru școlile de pictură flamande și olandeze, din Renaștere și până la sfârșitul secolului XVIII. În Gent e cel mai impresionant muzeu de artă în care am călcat vreodată, Bruges e un muzeu întreg orașul… Mă abțin să spun că e o Veneție a Flandrei pentru că, după gustul meu, e mult mai fermecător. Iar Burxelles e un spațiu cultural foarte cald și armonios, e o inimă a Europei în toată puterea cuvântului.

Recomandarea artistului vizual: o galerie de artă de vizitat

În București îmi place foarte mult galeria de vizavi de Facultatea de Arhitectură, de pe Academiei. E chiar la intrarea în gangul teatrului Odeon.

Recomandarea dramaturgului și regizoarei de teatru: cel mai bun festival de teatru din lume

Cel de la Edinburgh.

Cărțile din bagaje

Cred că luna trecută am plecat pentru prima dată cu cărțile în laptop și nu în bagaj. Citesc ce simt nevoia indiferent de context. Sunt perioade în care nu pot citi decât romane și perioade în care nu îmi arde decât de poezie sau de filosofie.

O călătorie de altădată

Am plecat în Franța, la 15 ani, la un colegiu catolic dintr-o suburbie a Parisului, cu o bursă școlară. Am studiat acolo câteva luni.

O călătorie inspirată de o carte, de un scriitor

Am fost în Bavaria pe urmele lui Hesse, la München… Și în Elveția, la un moment dat, căci el s-a refugiat acolo în timpul războiului. A trăit mai întâi la Berna, cu Maria Bernoulli, fata celebrului fizician și mama copiilor lui, apoi, spre sfârșitul vieții s-a mutat în Montagnola, în zona italiană. Dar trebuie să recunosc, e o țară cu care mă simt într-o anti-afinitate, dacă pot să zic așa. E o forță de respingere foarte puternică între mine și lumea elvețiană, fie că e vorba de zona franceză, germană sau italiană.

Eu am trei scriitori de care sunt legată puternic: Hesse, Marguerite Yourcenar și, mai nou, Julian Barnes. M-am simțit minunat pe tărâmurile natale ale fiecăruia: și în Bavaria și în Bruxelles și la Londra.

Dar am o pasiune încă din adolescență pentru Egon Schiele și am fost „în pelerinaj” pe urmele tablourilor lui, la Viena, un oraș care îmi repugnă. Am strâns din dinți și am mers peste tot să văd tot ce se putea vedea.

Foto: Alex Domnișoru (portret), arhiva personală a invitatei