Cum arătau sărbătorile de iarnă în România comunistă

Sărbătorile de iarnă în România comunistă însemnau venirea lui Moș Gerilă, împodobirea pomului de iarnă, daruri la indigo și alte aspecte uitate azi, dar de care îți propun să ne reamintim, răsfoind volumul colectiv Și eu am trăit în comunism (ed. Humanitas), coordonat de Ioana Pârvulescu, care adună povești adevărate de atunci, din viața de zi cu zi.

Pomul de iarnă

„Într-o zi de decembrie am venit de la școală cu un nume nou: Moș Gerilă. Cred că am întrebat-o pe mama ceva despre Cât mai e până vine Moș Gerilă? Și am pomenit de pomul de iarnă, că prindeam repede toate cuvintele noi, la școală. Mama, revoltată, le-a povestit părinților ei ce-am spus și tot așa, din aproape-n aproape, toate rudele noastre (eram înghesuiți la un loc cu toții, ca să nu depășim spațiul permis, cei 8 metri pătrați de persoană, stabiliți prin lege) au auzit, indignate sau disprețuitoare, că fetița a fost îndoctrinată la școală cu Moș Gerilă și altele asemenea. Mie nu mi-au spus nimic, cel puțin nu-mi amintesc să-mi fi explicat cineva ceva, dar am înțeles destul de bine că era un lucru de care cei mari din casă sunt nemulțumiți, la fel ca atunci când făceam greșeli de logică sau de ortografie, de pildă. De atunci n-am mai spus decât Moș Crăciun și adevărul e că n-am pățit nimic.” Ioana Pârvulescu

Doi moși

„A fost în clasa a II-a, la întoarcerea din vacanța de iarnă, la începutul anilor ’60. Primisem ca temă pentru acasă o compunere: Cum am petrecut vacanța de iarnă. N-am avut nici o problemă s-o scriu: În București a nins foarte tare și toate străzile și casele s-au acoperit cu omăt. Am făcut un om de zăpadă în curte, care avea nasul din morcov și ochii din doi nasturi. După care am plecat la bunicii de la Cluj, unde a nins la fel de tare și parcul s-a acoperit cu zăpadă. Am făcut un om de zăpadă în curte, mai mare ca cel de acasă, pentru că m-au ajutat unchii mei. Am fost și la patinaj în parc, pe lac. De la Moș Crăciun, care a adus un brad mare ce atingea tavanul, am primit bomboane în poleială, steluțe, un maiou și chiloți și un tramvai de tablă cu oameni în el și capac sus, să poți pune nisip.

A urmat chemarea părinților la școală pentru o discuție cu tovarășa învățătoare. Acasă am avut o lămurire, fără muștruluială, cum că la școală se știe doar de Moș Gerilă, cu sărbătoarea Pomului de Iarnă, Moș Crăciun vine numai acasă și, oricum, să nu mai povestesc la școală despre Moș Crăciun, Moș Nicolae, iepurașul de Paști, sau că bunicul de la Cluj merge în fiecare zi la biserică. Sunt lucruri de acasă, care trebuie să rămână numai acasă. Explicația mi s-a părut clară și urmările n-au fost deloc rele: de atunci Moș Gerilă a venit în fiecare an, cu exactitate, la o săptămână după Moș Crăciun.

Am început să observ cum la unii vecini nu venea Moș Crăciun (nu aveau copii sau copiii nu fuseseră cuminți?), bradul rămânea în balcon până venea Moș Gerilă la Anul Nou! Mult mai târziu am aflat de șmecheria cu doi brazi, unul în casă, pentru Crăciun, și altul în balcon, pus să aștepte Sărbătorile de Iarnă. Așa se spunea oficial. Nu înțeleg nici azi: de ce sărbători dacă autoritățile se gândeau doar la una, Anul Nou?” Corneliu Ioan Marinescu

Cinci cuptoare

„Sfârșitul anilor ’80. am 5 sau 6 ani și încep să deschid cadourile primite de Crăciun de la oamenii veniți în seara aceea la noi în vizită. În fiecare cutie pe care o desfac se află, în mod ciudat, același cadou: un cuptor de jucărie. Nu înțeleg de ce și o întreb pe mama, dar nu primesc răspuns. N-aveam de unde să știu, la vârsta mea, că se făceau cozi lungi în fața câtorva magazine unde se aduceau aceleași jucării importate din Bulgaria, iar oamenii se îmbulzeau să cumpere aceeași marfă, fericiți că au găsit ceva nou. Am înșirat pe covor cele cinci cuptoare micuțe, vopsite toate cu verde. Încercând să deschid ușița primului, n-am reușit și m-am tăiat la deget. Am început să plâng. Îi cerusem lui Moș Crăciun pantofi de balerină.” Oana Michael

Surpriză de Crăciun

„După 1980, problema aprovizionării era tot mai acută. Se apropia Crăciunul și nu aveam mai nimic de pus pe masă. Am găsit un brăduț modest și l-am instalat și împodobit, în așteptarea sărbătorii. În ziua următoare, când am venit de la serviciu, am găsit sub pom multe pachete: cafea, brânză, ciocolată etc. și un bilețel: De la Moș Crăciun. Era scrisul fiului nostru.

Seara, când ne-am adunat cu toții, l-am întrebat ce minune mai e și asta. Ne-a povestit că trecea pe Șoseaua Kiseleff și a văzut o poartă larg deschisă, cu o cabină și un portar la stradă, și că diverși oameni intrau pe-acolo și mergeau spre fundul curții, unde se vedea o clădire mare, cu ușile deschise. A intrat și el, iar portarul nu l-a oprit. Acolo era un magazin aprovizionat cu de toate și câteva persoane care alegeau produse din rafturi și mergeau la casă, să le plătească. A făcut și el la fel și a cumpărat mâncare de toți banii pe care-i avea, regretând doar că nu are mai mulți. S-a lămurit curând că era un magazin pentru funcționarii Ambasadei Sovietice din apropiere. Norocul lui: purta pe cap o căciulă rusească.” Elena Teodoreanu

Dar din dar

„Am ajuns să așteptăm cu febrilitate, ani de-a rândul, precum câinele lui Pavlov, fiecare sărbătoare din familie (zile de naștere, nunți, botezuri, Crăciun, Paște, Revelioane) nu atât pentru petrecerile în sine, cât mai cu seamă pentru prezența Domnului Doctor, unchiul nostru. O prezență binefăcătoare, desigur, la figurat, dar și bine-dăruitoare la modul cât se poate de concret. Așteptam ca pe ghimpi să treacă seara cu petrecerea ca să ne putem arunca în voie pe pachetele primite. Să fi văzut vămuirea pungilor după plecarea oaspeților! Cartușul de Kent se spărgea cel dintâi (asta, când nu era menit integral vreunui medic) și – spre jalea mea – cele zece pachete se distribuiau la iuțeală (instalatorul, administratorul, farmacista, diriginta de la poștă ș.a.), cafeaua și nesul Amigo se puneau la păstrare pentru urgențe medicale, parfumul și săpunurile erau destinate corpului profesoral… și tot așa. Ce păstram pentru noi cu sfântă responsabilitate erau salvatoarele pachețele cu parizer, șuncă și salam, venite de la fabrica de mezeluri din Glina, unde Domnul Doctor avea un pacient îndatorat. Feliuțele se numărau în prealabil cu maximă atenție, ca să știm sigur câte mic dejunuri din viitoarea săptămână erau asigurate.” Dan C. Mihăilescu

Fragmente din volumul Și eu am trăit în comunism (ed. Humanitas, 2015), coordonat de Ioana Pârvulescu.

Foto: Pinterest (sus: imagine din revista Moda, anii ’70)