Intră, din 1 decembrie, în cinematografe, Marița, lungmetrajul de debut al regizorului Cristi Iftime, centrat pe relația tată-fiu. De la premiera la Festivalul Internațional de la Karlovy Vary, unde câștiga premiul juriului FEDEORA pentru cel mai bun film din competiţia East of the West, și pănă la Bosphorus Film Festival de la Istanbul, unde va fi prezentat peste câteva zile, filmul a trecut prin festivaluri ca Filfest Hamburg, luxemburghezul CinEast, Haifa Film Festival sau autohtonul Anonimul, unde câștiga trofeul în acest an. Pornind de aici, l-am provocat pe regizorul Cristi Iftime la o incursiune în locuri de acum, dar și de altădată.

Călătoria începe în Iașiul anilor ’80-’90

Am locuit până la 13 ani la marginea Iașiului, în cartierul Alexandru cel Bun, și îmi amintesc că formasem o echipă de puști din blocul meu și jucam fotbal cu copiii din alte blocuri. Asta se întâmpla la școala din apropiere, în fața blocului, în spatele blocului, dincoace sau dincolo de Bahlui, unde era pe atunci un tăpșan foarte mare. Acel spațiu misterios, urban și rural în același timp, aerisit, plin de natură și lipsit de mașini, de la marginea orașului era, cred eu, destul de potrivit pentru acea vârstă a primelor descoperiri. Ieșeam destul de rar din cartier și asta se întâmpla când mai mergeam până în Piața Unirii, la Cinema Victoria, la librăria Junimea sau la Clubul Copiilor, în zona Teatrului Național, de unde îmi cumpăram casete, în zona halei centrale, de unde cumpăram pești și hrană pentru pești. Era tot timpul o aventură să ies din cartier. Orașul mi se părea vast, imposibil de cuprins cu mintea.

Clujul primei studenții

Am făcut clasa a opta și liceul în Suceava, iar pentru facultate mi-am zis să încerc un oraș în care nu mai locuisem. Îmi amintesc că am fost la Târgu Mureș, la o fostă colegă de liceu, și, între două trenuri, am făcut o pauză în Cluj. Am urcat pe Dealul Cetățuii, am văzut orașul de acolo și mi-a fost foarte clar că acolo voi merge la facultate.

În vremea studenției, în timpul liber, petreceam prin barurile din centru, în cămin sau acasă la câte un prieten, iar în weekenduri mergeam prin peșterile, cheile și munții din apropierea Clujului. Peste tot aveam la mine un aparat foto, iar fotografiile mi le developam și măream singur acasă.

Cotidian în București

Locuiesc în București de mai bine de zece ani și îmi amintesc că încă de la început veneam acasă ca o baterie descărcată din cauza zgomotului, a traficului, a aglomerației și a poluării. Acum m-am mai obișnuit. Încerc să fentez aglomerația mergând cu bicicleta, deși orașul este foarte neprietenos cu bicicliștii. Mă revolt când deschid geamul și simt mirosul care vine de la groapa de gunoi din nordul orașului. Am rămas totuși în București pentru că am aici prieteni foarte dragi, pentru că e mediul cultural cel mai interesant din țară și pentru că doar locuind aici pot să fac filme.

Un platou de filmare: Marița

Filmele mele sunt, printre altele, ocazii de a pleca din București. În afară de scurtmetrajele de platou făcute în facultate, le-am făcut pe toate în afara orașului și s-au bucurat de asta și colegii din echipele de filmare. Marița e filmat pe traseul Cluj – Dej – Pasul Tihuța – Vatra Dornei. Am vrut un amestec de pitoresc și forfotă, de trecut și prezent, așa că spațiul natural din zona Tihuța traversat de un drum european mi s-a părut că are ambivalența pe care o căutam.

Hamburg. Orașul în timpul Filfest Hamburg și alte întâmplări

Am ajuns la Hamburg la câteva zile după o furtună care făcuse victime și asta mi-a amintit de furtuna recentă de la Timișoara și de schimbările climatice înfricoșătoare din ultimul timp. În rest, deși am stat puțin, am apucat să văd centrul și portul care sunt superbe. La proiecția Mariței au fost mulți români stabiliți acolo și m-a bucurat când mi-au spus că văzând filmul li s-a făcut dor de casă.

Luxemburg și Haifa. Sau CinEast 2017 vs. Haifa Film Festival

În Luxemburg nu am ajuns; a fost acolo Adrian Titieni, unul din actorii principali din Marița, așa că amintirile sunt la el. Nici la Haifa nu am ajuns, pentru că s-a suprapus cu festivalul din Hamburg. În schimb, am fost de două ori la festivalul studențesc din Tel Aviv. M-a impresionat faptul că acolo sunt foarte mulți evrei plecați din România sau urmași de-ai lor care încă mai vorbesc limba română. Uneori m-am simțit acolo ca într-o mică Românie mutată în altă țară.

Delta Dunării, cu Anonimul 2017

Sfântu Gheorghe mi s-a părut a fi un loc perfect pentru un festival de film: proiecții în aer liber sub cerul înstelat, cinefili autentici (pentru că statul la cort și accesul mai puțin facil filtrează publicul) și senzația că ești într-o bulă în care poți să savurezi liniștit filmele și discuțiile, departe de agitația din orașele mari.

Karlovy Vary. Regizor absent motivat de la premieră

În timpul festivalului de la Karlovy Vary am avut o altă premieră, am devenit tată și pentru asta a trebuit să rămân la București. În schimb, echipa mea s-a simțit foarte bine acolo și filmul a fost bine primit. M-am bucurat să văd motivația pentru premiul primit în care membrii juriului scriau că le-a plăcut în special faptul că scurta reuniune din Marița emană o energie tonică și foarte pozitivă chiar dacă familia este dezbinată.

Va urma: Istanbul (Bosphorus Film Festival)

La Istanbul voi merge pentru prima dată și nu vreau să-mi construiesc așteptări, ci mai degrabă să descopăr orașul la pas, cu un aparat foto și cu o parte a echipei mele aproape. Ceea ce mă încântă cel mai mult la festivaluri este să cunosc oameni și să le vad filmele.