Inițial, am vrut să mă joc cu titlurile, să combin La mijlocul verii și Poză peisaj, titlurile unor poeme de Ioana Nicolaie, apărute mai întâi în volumul Poză retușată, în anul 2000, și reluate apoi, anul trecut, în cartea Lomografii, dar am renunțat. Însă, citind rândurile de față, mi-au apărut în minte, chiar așa, împreună: La mijlocul verii. Poză peisaj. În această poză-peisaj de la-mijlocul-verii de acum sunt orașe reale, dar și altele din literatură, este acest Visby de pe Insula Gotland cu vikingii lui de altădată și azi cu un festival în care se întâlnesc scriitorii, dar tot aici este și o stradă bucureșteană cu miros nouăzecist, sunt fostul târg de vechituri și bazarul de la Obor, dar și Veneția cu rufe întinse la uscat sau pădurile Stuttgartului. Ioana Nicolaie mi-a spus încă de la început: „N-am mers niciodată în vacanțe construite, cu bilete luate din timp”. Însă verile scriitoarei au mereu nordicul Sângeorz-Băi, cu stânele, căpițele de fân și poezia lui. Și mai sunt apoi festivalurile de literatură – la Bistrița, în Sardinia sau cine știe unde, și plajele reale, aglomerate, și plajele visate – fără muzică și șezlonguri, dar cu cărți. Și apoi vin amintirile de pe străzi germane, cu plimbări mai vechi alături de Mircea Cărtărescu, urmate de străzile din București, fie dintr-o excursie comunistă, fie de acum – și acum, și atunci, veți regăsi menționat Ateneul. Tot aici (în poza-peisaj), sunt cărțile din bagaj, întotdeauna două, oricât de scurtă ar fi călătoria, mai sunt și destinații inspirate de scriitori, ca Tbilisi, Sankt Petersburg sau marquezianul Macondo. Printre toate, veți vedea cum rândurile de față revin mereu la Sângeorz-Băi, acea stațiune „glorioasă cândva”, la fel cum și literatura Ioanei se întoarce adesea acolo. Iar Ioana Nicolaie obișnuiește să scrie literatură mai ales vara.

Un oraș de neuitat

Sunt multe, unele reale, unele din vise și unele din literatură. Aleg totuși Visby, un oraș străvechi, de pe Insula Gotland, unde se spune că poți găsi oricând comori îngropate pe vremuri de vikingi. De altfel, muzeul locului e plin de tezaure scoase la lumină ba de lama plugului, ba de  aventurieri dornici să descopere sufletul de aur și de argint al insulei. Am fost acolo acum șapte ani, la un festival de literatură, și am citit în ruinele unei foste biserici. Am locuit într-o casă din lemn, scăldată în vegetație, de pe terasa căreia vedeai fleșele medievale, acoperișurile străvechi, străzile înguste, dar și fostele ziduri ale cetății. Băiețelul meu nu se dezlipea de coiful de viking cumpărat în Stockholm, drept pentru care a devenit încetul cu încetul un fel de mascotă a festivalului. La prânz conversam cu o artistă suedeză care vorbea impecabil mai multe limbi străine și știa și puțină română. Într-o zi am mers să căutăm fosile, pe malul mării, și ne-am umplut repede buzunarele: erau peste tot, melci încrustați în roci de dinaintea istoriei, cochilii înghesuite în culcușuri de piatră.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Întâmplarea a făcut să trăiesc în mai multe orașe – Berlin, Viena, Budapesta –, ba chiar și în București am locuit, în timpul studenției, în patru dintre cartierele sale. M-aș întoarce peste tot unde mi-am croșetat bucăți de viață. Strada Segarcea miroase în amintire a vinete și a șlapi chinezești de care era plin Bucureștiul anilor ’90, capătul Colentinei, Fundeni, se leagă de drumuri nesfârșite cu trolee și cu tramvaie, o stradă din Timpuri Noi înseamnă pentru mine un Circ al foamei – acele clădiri gigantice plănuite să devină mari cantine comuniste, transformate mai apoi în malluri –, iar Bucur Obor va închide mereu în el fostul târg de vechituri, piața de legume, bazarul, forfota. M-aș duce apoi, desigur, și prin multe locuri pe unde m-am oprit pentru scurt timp: pe malul Neckarului în Heidelberg, în pădurile Stuttgartului și neapărat pe străzile Romei. Dacă ar fi să aleg o singură destinație, aceea probabil că ar fi în Veneția, când e toamnă și s-au împuținat turiștii și poți să te rătăcești fără grijă pe străduțe pustii, printre clădiri pastelate sub rufele întinse pe frânghie, niciodată ude sau complet uscate, foșnind ca niște mari mecanisme de ținut în loc timpul.

O destinație din România

Sângeorz-Băi, o stațiune glorioasă cândva, cu ape minerale renumite, aflată într-un cadru natural cum nu mai e altul, aproape distrusă azi. Fiindcă istoria șterge stridențele – nu e nimic mai nepotrivit decât niște foste hoteluri comuniste ridicate între niște munți de vis –, fiindcă există mereu un fel de amprentă, de flux vital care câștigă pe termen lung. Sângeorzul pe care-l caut eu în fiecare an se leagă de trasee prin munți, de stâni izolate, de viață arhaică, de un muzeu excepțional de artă comparată datorat artistului Max Dumitraș, de cerurile cu ciorchini de stele, de aer, de lumină, de povești, de grai, de clăi, de nesfârșită emoție și de multă poezie.

O plajă pentru un scriitor

Ar trebui să fie fără muzică, fără șezlonguri, fără internet și, dacă se poate, cu oameni cât mai puțini. Ar putea avea, în schimb, rafturi pline de cărți, puse ici și colo, spre folosul trecătorilor care n-au ce să facă. I-ar trebui în plus niște golfuri însorite, cu panorame impresioniste, ca în tablourile lui Monet, sau măcar cu lumină albă ca la Balcic. Cum nu cunosc nicio astfel de plajă, trebuie să mă mulțumesc cu agitație, cuvinte neaoșe, mașini parcate pe nisip și multă aglomerație. Din fericire, mereu vine seara când oamenii pleacă, se apropie pescărușii, iar tu poți fi ultimul înotător din mare.

O întâmplare mai puțin obișnuită

Frankfurt, acum vreo șaisprezece ani, pe o stradă comercială, în aglomerație. Un tânăr îl fixează pe Mircea – cu care eram –, se apropie de noi și, în engleză, îi cere să facă împreună o poză. Mircea acceptă, eu fac poza. Poate nu înseamnă nimic. Numai că pe atunci Mircea avea o singură carte tradusă în spațiul german, deci se exclude ipoteza notorietății, nu eram localnici, iar pozele încă se făceau pe film.

O călătorie memorabilă la București, ca din volumul Bucureștiul meu (Humanitas, 2016). Și o oră liberă în Bucureștiul de azi

Bucureștiul meu e o antologie cu un excelent strat documentar, dar și cu alte straturi la fel de consistente, fie ele eseistice sau pur și simplu literare. Mi-au plăcut multe povești de acolo, mă urmăresc multe imagini, de la cea a unui aviator interbelic până la cea a unui bunic pasionat de mecanisme și de tehnologie, de la un porumbel care se joacă în Cișmigiu cu un copil, până la fetițele care trec câte un gard interzis și mănâncă ore în șir dude. Povestea mea e tragi-comică sau traumatic-ludică, nici nu știu cum s-o numesc, fiindcă e vorba în ea de primul meu contact cu orașul: o excursie din 1987, gândită să-i familiarizeze pe copiii patriei cu minunile Capitalei. A fost o „aventură”, i-am supraviețuit, așa că m-am gândit s-o povestesc și altora. Ce fac azi în București? Am zone preferate, Curtea Veche și Mănăstirea Stavropoleos, dar și Muzeul Satului sau Calea Victoriei cu Ateneul și Palatul Regal. Dacă sunt cu un prieten străin, atunci încerc să-l ghidez și să-i arăt cât mai mult din trecutul, dar și din prezentul orașului. Dacă sunt singură, intru într-o librărie, ca Humanitas de la Cișmigiu, îmi iau un ceai, răsfoiesc cărți sau mă uit pur și simplu la oameni prin marile ferestre ce dau spre bulevard.

Recomandarea poetei: un festival de literatură de oriunde

Tocmai m-am întors din inima Sardiniei, dintr-un oraș, Gavoi, unde am văzut un festival memorabil. Dar la fel a fost și în Slovenia, la Lipica, sau în Suedia, la Visby. Incredibil de bine organizat și având o ținută culturală de excepție a fost, fără îndoială, FILIT-ul ieșean. Este de neconceput că astfel de evenimente care ridică extraordinar de mult un oraș și o cultură pot să dispară. Niciodată nu e vorba de rațiuni economice când se „sugrumă” astfel de instituții, ci de obtuzitate politică, de ignoranță, de prostie și de foarte multă invidie. Festivalul pe care totuși îl aleg este „Poezia e la Bistrița”. Se desfășoară în iulie și este organizat de scriitorii Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari, cu implicarea managerului cultural Gavril Țărmure. Lecturile au loc într-o fostă sinagogă, pe lângă poezie se ascultă și multă muzică, se organizează și spectacole de teatru, sunt lansări, publicul este cald, iar atmosfera este minunată.

Cărți: câte volume cuprinde bagajul de vacanță al omului care scrie. Cărțile din călătoriile acestei veri

Întotdeauna iau câte două cărți pentru mine, chiar dacă plec doar pentru trei zile și sigur nu apuc să le citesc, și încă două pentru fiul meu. Mircea își ia câte o sută, fiindcă preferă tableta. În vacanța asta am avut în valiză Bucureștiul meu, antologia de la Humanitas, Rezistență de Alina Purcaru, Broaștele de Mo Yan, Medeea și copiii ei de Ludmila Ulițkaia, Nebunia de a gândi cu mintea ta de Gabriel Liiceanu, dar și Uite cine vorbește, antologie pentru copii de la Editura Arthur, Winnetou și un volum în germană de Michael Ende, încă netradus în română.

O destinație inspirată de o carte, de un scriitor

Aș vrea să ajung cândva în Tbilisi, Georgia, fiindcă a existat un autor minunat, Bulat Okudjava, care a scris o carte uluitoare, Călătoria diletanților, în care vorbește și despre acest loc. Citesc Amos Oz și pentru atmosfera din „orașele” sale, la fel cum citesc Orhan Pamuk pentru decorul adânc oriental al lumilor sale. Macondo este din vis, dar l-aș căuta și în realitate. Și aș putea lungi lista cu multe alte locuri, de la Alexandria lui Durrell până la Sankt Petersburg și numai pentru că există un hotel Dostoevsky.

Într-o nu știu care vară sau o carte scrisă mai ales vara

Cum am o slujbă care-mi mănâncă destul din timp, eu chiar scriu aproape numai vara. Când oamenii sunt înnebuniți de vacanțe și abia așteaptă să plece cât mai departe, eu rămân, în fine, în casă, după luni de așteptare mă închid, în sfârșit, în camera mea și continuu „croșetatul” la un proiect abandonat de obicei în altă vacanță. E uneori frustrant, dar fără aceste ceasuri compacte pentru scris nu știu ce m-aș face.

Un text scris în altă parte

Când urmam liceul la Năsăud, mergeam mult cu trenul și, dacă nu citeam, atunci sigur scriam o poezie. Am umplut în perioada aceea câteva caiete de versuri, însă așa, ca exercițiu, fără să-mi imaginez că le voi publica vreodată. Acum scriu rar poezie și, dacă totuși se întâmplă, înseamnă că lucrez la un volum nou care are, ca și restul cărților mele de poezie, un schelet narativ, o poveste. Și-atunci fiecare poem e de fapt un fragment al unei cărți care crește cumva organic. În perioada aceasta însă înaintez printr-un roman cu un subiect apăsător, un fel de mare monolog al unui copil cu „probleme”, ceea ce face să nu mă simt deloc confortabil când mă așez în fața tastaturii. Dar trebuie să merg mai departe, e imperios, e vital.

O amintire dintr-o vacanță de vară a copilăriei sau a adolescenței

Am crescut într-o familie numeroasă, cu încă 11 frați, și mi-am petrecut copilăria în ultimul deceniu comunist. Am scris despre asta în Nordul și în Credința și cred că voi mai scrie. Îmi doream foarte mult să merg într-o tabără. Se organizau unele, la mare, de unde copiii se întorceau neverosimil de bruni, cu ochi sticlindu-le parcă mai tare ca oricând. Anunțul taberei de la Năvodari se făcea prin aprilie, în clasă, mai întâi de învățătoare, apoi de dirigintă. Costa mult prea mult pentru copiii ca mine, așa că după ce-am crescut nici n-am mai adus vorba de asta acasă. Dar aș fi dat orice să plec cu grupul de copii, să văd marea, să fiu scutită de muncă măcar zece zile. Ei bine, la finele clasei a șaptea, norocul a părut să-mi surâdă deodată. Pentru că eram bună la istorie, m-a chemat profesorul și mi-a spus despre o tabără specială, pentru copii merituoși, la Sărățel, deci nu departe de orașul meu, Sângeorz-Băi. Voia să mă trimită pe mine, mai rămânea aprobarea celorlalți profesori. E lesne de înțeles cât de fericită am fost când a avut-o și pe aceea și am fost desemnată oficial ca reprezentantă a școlii noastre. Tabăra avea loc în prima săptămână din august. Cu doar câteva zile înainte de plecare, am făcut o conjunctivită foarte urâtă, infectată, la ambii ochi. Medicul care trebuia să-mi dea avizul n-a avut de ales și mi-a interzis plecarea. Apoi n-am mai mers în nicio tabără. La mare am ajuns prima dată în studenție, dar asta-i altă poveste.

O vacanță din zilele noastre la Sângeorz-Băi pentru cea născută acolo

E foarte simplă, cu multe drumeții, cu izolare, cu bucurie pentru cerul de deasupra și pentru pânza minunată a dealurilor, munților și a fânețelor. Cu multe fotografii, făcute mai ales de Mircea, cu focuri de tabără întinse până noaptea târziu, iar uneori, tot mai rar, cu vizita unor prieteni; cu uimirea de a-mi vedea frații mari, pe picioarele lor, și de a le asculta poveștile. Cu fericirea copilului meu de a alerga printr-o grădină uriașă, de a se juca în pod, unde încă se depozitează fân, de a sparge nuci pe trepte, de a vorbi cu bunicii, de a se urca în copaci, de a vedea miei, și găini, și vaci, de a mânca vișine sau cireșe amare și multe altele. Cu mulțumirea că Mircea și Gabriel chiar se simt bine în acel loc și că abia așteaptă să se întoarcă acolo.

Pe drum, fără planuri de vacanță. Cum se construiesc călătoriile Ioanei Nicolaie

Aproape la întâmplare. În fiecare vară ajungem câteva zile la Sângeorz-Băi și alte câteva zile la mare. Câteodată ocolim și, până la destinație, trecem prin Alba-Iulia și vedem cea mai frumoasă cetate din România – e un loc obligatoriu de vizitat –, ajungem la salina de la Turda sau ne ducem prin Apuseni, la peșteri. Iubim Bucovina, ne gândim și anul acesta să mergem până la Putna. Și, un loc aparte pentru mine, este Mănăstirea Râmeț din Apuseni.

Farmecul unei vacanțe, prin ochi de poetă. Cât și farmecul vacanțelor de familie, într-o familie de scriitori

Nu știu pe nimeni, scriitor sau nescriitor, care să nu iubească vacanțele. Ele îți dăruiesc timp pe care altfel nu-l ai, te lasă să te odihnești și să stai mai mult cu oamenii dragi. Te întorc în locuri după care tânjești câte un an și, mai ales, te fac să te simți mai liber decât de obicei. Iar asta e bine.

Ioana Nicolaie a știut dintotdeauna că se va face scriitoare. Îi place să-i asculte pe cei din jur, să citească și să spună povești. A scris, de aceea, patru volume de poezie, două romane și trei cărți pentru copii – cine n-a auzit de eroul Arik sau de ultimul ei fantasy, Ferbonia? Cerul din burtă e tradus în suedeză și în bulgară, Autoimun va apărea în bulgară, O pasăre pe sârmă – în sârbă, iar Nordul există și în germană. A luat premii, a fost invitată la numeroase evenimente culturale în țară și în străinătate. Pasiunea ei cea mai mare este să se plimbe prin lumi fantastice. Volumul la care scrie acum se numește Druga și speră să-l termine în această toamnă.

Recomandarea A List Magazine: Lomografii (Humanitas, 2015).

Foto: arhiva personală a invitatei