Cum învățăm un copil să ceară scuze?

Rafturile librăriilor din România au început să fie tot mai încărcate de cărți menite să ne ofere instrumente inteligente pentru creșterea și educarea copiilor. Cu tot respectul față de meritele acestor scrieri, îndrăznesc a spune că cele mai eficiente cărți de parenting sunt acelea care ne ajută să înțelegem mai bine psihologia copilului și care indică ce transformări comportamentale are de făcut adultul pentru a susține dezvoltarea celor mici.

Care-i cea mai bună cale de a-ți învăța copilul să se poarte civilizat? Să-și respecte semenii și să încerce să-i înțeleagă? Să recunoască atunci când a greșit? Să mintă cât mai puțin? Să ceară iertare? Dacă adresați această întrebare unui grup de terapeuți relaționali, mai mult ca sigur, veți primi de la toți același răspuns: părintele ar trebui să manifeste el însuși comportamentul pe care îl vrea asimilat de copil. Dacă nu-i respectăm nevoile și nu vorbim politicos cu copilul, de unde ar trebui el să știe la ce facem referire atunci când îl mustrăm că nu este civilizat? Dacă nu-i arătăm copilului, atunci când e cazul, cum sună o scuză venită direct din inimă, de ce-ar trebui ca fiul sau fiica noastră să ceară vreodată iertare? Sunt întrebări și răspunsuri justificate de logică. În cele din urmă, în tot ceea ce facem sau nu facem ca adulți, îi influențăm pe copiii noștri mai mult prin acțiune, decât prin vorbă. „Așchia nu sare departe de trunchi.“

Copilul ne urmărește. Unii dintre noi șovăie și evită a se scuza în fața copiilor lor, fiindcă își imaginează că astfel își subminează autoritatea și își fac o imagine de adult nesigur, măcinat de slăbiciuni. Dar adevărul este că lipsa de modele își spune cuvântul. Câți dintre noi au fost crescuți în familii în care „iartă-mă“ era o rutină în caz de greșeală relațională? Dacă ești cadru didactic, spune-i unui elev, la școală, că-ți pare rău și, mai mult ca sigur, acesta va fi șocat sau va face un atac de panică; ori mai rău, va întoarce asta împotriva ta, data viitoare când nu-și va fi învățat lecția – fiindcă nu i-a arătat nimeni cum să accepte scuzele. De aici încep lupta pentru putere și lipsa de compasiune de mai târziu.

De fapt, psihologia relațională ne arată că, cerând scuze, adulții dovedesc o abordare de om puternic, preocupat de corectitudine, precum și abilitatea de a vedea cum stau lucrurile în realitate. Îi arată copilului că părinții lui pot recunoaște că au greșit, fără a se simți mai puțin oameni din cauza asta. Într-adevăr, abilitatea de a cere scuze este unul dintre cele mai mari daruri pe care i le putem face copilului nostru. Copiii au un puternic simț al dreptății și suferă când atitudinea defensivă a unui părinte infirmă ceea ce ei știu că e adevărat.

Mai există un sfat adițional pe care eu îl dau părinților care vin la terapia de familie și care vor să-și învețe propriii copii să ceară iertare. Iată cum îl rezumă Harriet Lerner, autoarea cărții De ce nu vrem iertarea?: „Tu, adultul, trebuie să înveți să spui: «Mulțumesc pentru scuze și le accept», după care să te oprești din vorbit.“ Sună simplu, dar e dificil de pus în practică. În mod reflex, noi folosim scuza primită ca pe o trambulină pentru a spune și mai multe.

Când copilul cere scuze, putem fi tentați – continuă Lerner – să-i ținem și o binemeritată prelegere: „E bine că te scuzi, dar vreau să te gândești mai mult la cum l-ai făcut pe fratele tău să simtă, atunci când l-ai exclus din joc. Cu adevărat îți pare rău ori spui doar simple vorbe? Și, poate, data viitoare o să-ți vină ideea să-i ceri iertare fratelui tău, înainte să trebuiască să-ți cer eu asta.” Ei bine, această prelegere nu ajută, ba mai mult decât atât, s-ar putea să-l facă pe copil să se îndoiască de utilitatea scuzelor. Ca părinți sau adulți care interacționează cu copiii, este esențial să ne cultivăm inteligența relațională, să reușim să ne temperăm impulsurile de moment și să alegem să ne implicăm în ceea ce știm că este sănătos și benefic, nu doar în ceea ce este simplu și confortabil. Sigur, nu este ușor! Dar rezultatele se vor vedea pe termen lung.

Text de Gáspár György, psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, specializat în hipnoza clinică, psihoterapia de familie şi psihoterapia integrativă.