Dana Dorian, profesor de canto, teorie muzicală și improvizație teatrală, face o analiză la rece a industriei muzicale românești, dar ne deschide o portiță către trăirile ei cele mai intime.

Ce te mulțumește cel mai mult acum la viața ta profesională, Dana?

Procesul. Pentru că ține de construcție, de munca aia de chinez bătrân pe care, dacă nu o iubești cu toată ființa, nu vei ajunge niciodată să te bucuri de rezultate.

Cum vezi tu industria muzicală românească? Ce o susține?

Se scrie și se produce muzică bună în România! Din păcate, o auzi mai mult pe YouTube. Cine are noroc, ajunge cunoscut cântând piese frumoase și este lăsat sau ajutat să contureze acte artistice veritabile. Cine nu are noroc, ajunge pe radio și chițăie de foame. Pe la evenimentele mondene colcăie tineri artiști care, deși au avut hituri pe radio, au o cântare la trimestru. Însă ceea ce mi se pare general valabil din punct de vedere comportamental este acest “Fake it till you make it” care îndepărtează mult artistul de orice urmă de adevăr artistic. Dacă faci muzică pentru faimă, atunci sensul muzicii este distorsionat, iar autenticitatea actului artistic este total neimportantă. Ce o susține? Inerția începută acum peste 20 de ani. Și ar fi cazul să reziste, dacă atât casele de producție, cât și radiourile s-au chinuit atâta amar de vreme să o aducă în forma asta.

Ce crezi că-i trebuie unui tânăr acum să răzbească pe piața muzicală, în afară de talent?

Depinde ce înseamnă “să răzbească”. Înseamnă faimă? Pentru asta nu e musai să aibă talent în muzică, ci, mai degrabă persuasiune, tenacitate, încăpățânarea de a deschide ferestre când i se închid uși.

Ai lucrat cu oameni în ale caror calități nu ai crezut?

Da.

La care dintre calitățile tale ai renunța, dacă ai fi pusă în situația asta?

La niciuna. După ce ca sunt puține și “crescute” cu eforturi, să mai și renunț la vreuna? Putem negocia? Uite, pot să renunț la un defect. Îl dau gratis.

Care au fost întâlnirile providențiale din viața ta?

Multe din întâlnirile providențiale din viața mea nu au venit prin întâmplări sau perioade favorabile. Ca și când mi-au fost dăruite ca recompensă pentru perioadele grele traversate. Mentorul meu, Miron Manega, mi-a ieșit în cale în perioada în care, în afară de oareșce talent, nu aveam nici cea mai mică pregătire ca jurnalist, dar încercam să-mi găsesc drumul după ce am renunțat la a cânta pe scenă. Sunt oameni extrem de importanți în viața mea pe care i-am cunoscut pe muchie de cuțit, de vreo două ori la propriu. Când am înființat Compania de Artiști, în 2005, abia ieșisem dintr-un biznis dezastruos din care luasem țeapă cu vreo 6000 de mărci, așa că m-am împrumutat cu 30 de milioane de la Cătălin Măruță și am pornit la drum singură, cu emoții și incertitudini. Așa m-am întâlnit cu providențiala Promoție C1, primii absolvenți al Companiei de Artiști. Astăzi suntem la Promoția C16. Și cam așa au fost toate. Ca și când Dumnezeu mă aruncă într-un decor sinistru și mă testează apoi dacă pot să-i observ frumusețile ascunse.

Cea mai recentă lecție învățată care este? În ce context?

Sunt mai multe. Una dintre ele este că omul poate fi la fel de prost, ori de câte ori are ocazia de a lua decizii deștepte, pentru că rareori învață din propriile greșeli. O alta este că toți avem termene de garanție și că nu știi când, așa, pe neanunțate, ne stricăm ca peștele în conservă.

Cum lucrezi tu cu oamenii? Ești mână de fier, ești tolerantă? Până la ce punct?

Sunt dură și tolerantă, în funcție de situații. Dar de obicei sunt tolerantă ori cu oameni de la care nu am așteptări, ori cu oameni-păpădie, cei care zboară amețiți prin viață, încotro îi duce vântul. Cu elevii mei din Compania de Artiști sau cu cei care vor, pot și au disponibilitate pentru evoluție, sunt pretențioasă și intransigentă. Eu nu am descoperit până în prezent cum poți face performanță fără muncă.

În ceea ce privește aspectele pecuniare ale vieții ești o pragmatică sau o boemă?

Boemă? Ce poetic sună! Nu sunt boemă, conform opiniei unui amic, expert în marketing și vânzari, sunt o fraieră! Nu iubesc banii, deci nici ei pe mine. Este o relație perfectă: ne detestăm reciproc. Însă, vezi, iar e cineva acolo sus care a zis: “OK, tu vezi-ți de treburile tale, că mă ocup eu de coșnița ta!”

Un moment din viața ta pe care ai vrea să-l retrăiești la nesfărșit care este?

Niciunul. Nu vreau să-mi monopolizeze timpul, așa, la nesfârșit, niciun moment din trecut. Cel mai important moment pentru mine este acum. Cel pe care îl trăiesc azi, acum, numai și gândindu-mă la faptul că am apucat să-l trăiesc. Și am șansa să învăț ceva, să fac lucruri mărețe sau incomensurabile prostii, să mă ocup de ce-mi place, să iubesc ce e de iubit, să mă bucur de o gură zdravănă dintr-un măr din livada mea sau să-mi pup cățeii. N-aș da nimic din toate astea ca să fiu prinsă într-o buclă temporară, fie reprezentând ea și cel mai frumos moment din viața mea.

E ceva ce-ți lipsește în acest moment?

Da, familia.

Ce muzică asculți în mașină?

Corală bizantină, jazz vechi, ingurgitabil, David Phelps, Pentatonix în vechea formulă și fiecare notă scrisă vreodată de David Foster, Andrew Lloyd Weber și Andrei Tudor.

O melodie care ar putea să caracterizeze starea ta din acest moment?

De acum, pe finalul acestui interviu? Am rămas cu gândul suspendat la familie. Deci… “Traumerei”, de Schumann, cântată la violoncel.