Aș vrea să îți spun ceva, dar… promiți că nu spui nimănui?!?

„Poți să ții un secret?” – De câte ori nu ai auzit aceste cuvinte? Sau, mai bine spus, de câte ori nu ai fost chiar tu cea/cel care le-a verbalizat? Am fost cu toții puși, măcar o dată, în situația de a ne deschide sufletul și mintea în fața unei alte persoane – mărturisind ceva atât de intim și important pentru noi încât să nu ne dorim să știe prea multă lume, sau poate am fost în situația de a asculta confesiunile și nesiguranțele, mărturisite în mare taină de unii dintre prietenii noștri. Și nu-i așa că vi s-a întâmplat și vouă să vi se spună un secret care nu era nici despre voi, nici despre persoana care îl transmitea, ci despre o terță persoană?

Se spune că femeile nu pot să țină secrete, ba mai mult – există diferite cercetări care sugerează faptul că femeile nu pot păstra un secret mai mult de 47 de ore și 15 minute sau altele care vorbesc despre doar 32 (!) de minute de încredere înainte de a „duce vorba”. Dar nici bărbații nu par a fi mai demni de încredere, cu doar 2 ore și 47 de minute înainte de a pasa informația mai departe. Bine, bine, dar atunci ce se ascunde în spatele nevoii de a împărtăși cu ceilalți lucrurile pe care le-am vrea nespuse? Dacă e să îl credem pe Orwell când spune că „dacă vrei să păstrezi un secret, atunci trebuie să-l păstrezi și față de tine însuți”, atunci ne găsim într-o situație cel puțin interesantă.

John L. Locke, autorul cărții „Eavesdropping: An Intimate History” (Trasul cu urechea: O istorie intimă) este de părere că „dacă luăm în considerare faptul că 80% din conținutul conversațiilor noastre este alcătuit din bârfă, e posibil să existe o motivație evoluționistă în spatele nevoii oamenilor de a bârfi, întrucât aceasta scoate la lumină comportamente nedorite în societate”. Dar să fie oare acesta singurul motiv pentru care bârfim?

De cele mai multe ori când alegem să împărtășim un secret cu cineva este pentru că acea persoană este de încredere, după cum spunea Charles Feltman: „Încrederea este atunci când alegem să facem ceva ce este important pentru noi, vulnerabil în fața acțiunilor unei alte persoane”. Acesta este un risc – nu știm dacă persoana din fața noastră ne va păstra secretul sau va face ceea ce ne-am dori cu informația pe care am ales să i-o împărtășim, însă motivele pentru care alegem să vorbim sunt multiple și, de multe ori, simțim că merită riscul: nevoia de eliberare sau iertare; nevoia de apartenență, de acceptare; nevoia de reducere a sentimentului de rușine, de vină; nevoia de a privi lucrurile dintr-o altă perspectivă; nevoia de a ne simți mai puțin singuri, etc.

Pe de altă parte, atunci când simțim nevoia de a da mai departe o informație pe care o știm de la o altă persoană, motivele pot fi la fel de diverse:

– nevoia de confirmare – testăm dacă cel de lângă noi vede lucrurile la fel, „este în aceeași barcă”, dacă disprețuiește aceleași lucruri sau dacă admiră aceleași lucruri ca noi – confirmându-ne, astfel, valoarea, simțul estetic, credințele și principiile morale, statutul, etc.

– nevoia de control/de siguranță – cine deține/ fabrică/ narează faptele, este cel care poate îndrepta lucrurile într-o anumită direcție sau poate schimba cursul evenimentelor, persoana care deține informația deține puterea;

– nevoia de a ne simți superiori din punct de vedere moral: îi judecăm pe ceilalți, le punem etichete, îi catalogăm și categorisim, astfel încât să trasăm o linie între ei și noi – linia care separă binele de rău, corectul de greșit, frumosul de urât, ș.a.m.d. și împărtășim aceste lucruri cu ceilalți pentru a ne menține sentimentul că noi suntem în partea care trebuie;

– din invidie: este un mod de a ne distrage atenția de la propriul sentiment de inferioritate, încercând să-l punem pe celălalt într-o lumină proastă;

– nevoia de apartenență: îl bârfim pe x pentru că e diferit de noi – gândește diferit, se îmbracă diferit, frecventează locuri diferite de noi, ne face să ne simțim o echipă, etc.;

– nevoia de normalizare a unor lucruri care sunt fie tabu, fie sensibile sau dureroase, cum ar fi sexualitatea, relațiile, infidelitatea, dependențele, etc.; uneori ne este mai ușor să exprimăm frici, gânduri sau credințe atunci când vorbim la persoana a 3-a – protejându-ne astfel în fața judecății, respingerii sau disprețului celorlalți.

– din răzbunare;

– din plictiseală: uneori bârfa nu are niciun alt scop decât de trecere a timpului, de a ne face să ne simțim că facem ceva.

Ca orice altceva pe lumea aceasta, bârfa nu este un lucru nici bun, nici rău – însă, în funcție de scopul cu care este folosit, poate provoca destul de multă suferință persoanei vizate. Poate, dacă am deveni mai conștienți de propria noastră tendință de a bârfi și de nevoile proprii care se ascund în spatele ei, am putea să reducem negativitatea, secretoșenia și durerea provocate de bârfă, dar ne-am și asuma cu mai multă responsabilitate împărtășirea propriilor secrete. De aceea, te invit să te gândești la următoarele aspecte:

– Tu, despre ce bârfești când bârfești?

– Ce secrete îți este greu să spui?

– Când îți mărturisește cineva un secret greu de dus, cui simți nevoia să i-l spui mai întâi?

– Cum te simți atunci când afli că ai fost subiect de bârfă pentru cineva?

– Ai rănit vreodată sentimentele cuiva, fără să îți dorești acest lucru, din cauza unei bârfe?

– Pentru tine, ce anume ar reprezenta o „bârfă pozitivă” și cum ar fi o „bârfă negativă”?

– Data viitoare când vei alege să vorbești cu cineva despre altcineva, ce ai vrea să spună acest lucru despre tine?

Text de Sabina Strugariu, psiholog și psihoterapeut relațional recomandat de www.pagiandepsihologie.ro