Azi vă invit în cabinetul meu și aș vrea să vă ajut să vă formați un pic despre cum se desfășoară o psihoterapie de cuplu – atunci când venim la psiholog cu relația și nu cu persoana. Una dintre temele pe care le discut frecvent în terapia de cuplu este: De ce atunci când avem probleme trebuie să începem să planificăm, să ne propunem, să depunem efort? De ce nu vin lucrurile pur şi simplu de la sine? Asta nu înseamnă cumva că relația noastră nu este una potrivită și că ar trebui să ne reorientăm spre un alt partener, spre o altă relație unde să simțim că lucrurile curg ușor, natural și să nu fie nevoie de atât de mult efort?

De ce trebuie la un moment dat să depunem efort?

Pe scurt, răspunsul este că începem să ne cunoaștem mai bine și se pierde curiozitatea aceea de a dezlega un mister. La începutul unei relații, când începem să ne descoperim suntem într-o faza incitantă – stârniți de necunoscut – în care ne descoperim, când încă abia ne dezvăluim micile imperfecțiuni şi simțim acea pornire, acea motivație interioară de a petrece cât mai mult timp cu celălalt, de a face lucruri împreună pentru că vrem să reducem cât mai repede distanța care ne încearcă. Descoperim pur și simplu ceva nou, aproape de fiecare dată, la fiecare întâlnire, la fiecare regândire a unui moment petrecut împreună.

Dar, odată ce acumulăm o anumită cantitate de timp în relație, (de obicei cam doi ani, doi ani jumate) acea curiozitate scade pentru că pur și simplu ajungem să ne cunoaștem mai bine. În plus au ieșit destul de clar la iveală și defectele, ne arătăm și colții și interacțiunile noastre nu mai sunt preponderent plăcute, și avem impresia că deja îl cunoaștem „perfect” pe omul alături de care ne trăim viața. Nu mai este o descoperire a unor aspecte în general plăcute sau chiar o descoperire a unor defecte, însă cu o curiozitate: “aha… deci uite că se și enervează”. Multe din interacțiunile noastre încep să fie neplăcute și negative. Anticipăm de foarte multe ori în interacțiunile noastre cu celălalt că s-ar putea să fie complicat, greu, amenințător și atunci nu mai simțim să facem asta și evităm conexiunea.

Studiile din ultima vreme din psihologia motivațională au arătat foarte clar faptul că noi suntem motivați şi avem o pornire instinctivă pentru a face lucrurile care ne vin ușor, care fac parte din categoria lucrurilor plăcute. Pentru a face lucrurile dificile este nevoie să avem un plan și să luăm decizii zi de zi în vederea atingerii obiectivelor și intențiilor noastre, deoarece tendința minții umane este să ne protejeze, să ne ferească de conflict și de tensiune. Chiar dacă asta nu ne este cu adevărat benefic pe termen lung sau în anumite situații particulare.

De multe ori mintea reacționează rapid, în termeni de “aici şi acum”. Asta putem vedea foarte clar în relațiile de cuplu. Putem observa cum evităm să atingem un anumit subiect, evităm chiar să petrecem un anumit timp împreună și stăm mai mult la muncă sau petrecem mai mult timp făcând duș pentru că anticipăm că va fi complicat. Mulți dintre clienții mei amână să discute un anumit subiect dacă anticipează că partenerul lor nu va fi de acord și astfel amână până pe ultimul moment o discuție care deja este târzie. Atracția vine ușor, dar experiența clinică îmi arată foarte clar că relațiile care ne oferă siguranță şi împlinire nu au cum să decurgă ușor. Este exact ca în Povestea cu Cei trei purceluși: e ușor să construiești o casă din paie, dar care nu ține de adăpost și dispare la primul vânt; și e greu să construiești o casă din cărămizi, deoarece e complicat, durează și de foarte multe ori te murdărești cu acel mortar pe care îl pui ca să țină cărămizile. Dar merită, construcția este cu totul alta, iar trăinicia incomparabilă.

La fel sunt și relațiile noastre în care investim timp. Ele se construiesc altfel şi ne asigură un climat de siguranță atunci când noi avem grijă să ne încărcăm relația cu energie (la fel ca telefoanele inteligente) și care se întâmplă atunci când ne propunem să petrecem timpul împreună, atunci când decidem să abordăm un subiect dificil, chiar dacă anticipăm că va fi neplăcut, dar și atunci când facem dragoste sau efectiv dăm în mintea copiilor. Atunci reușim să cultivăm în relațiile noastre un sentiment de siguranță, dar și de spontaneitate și de jovialitate. Însă până să ajungem la acea siguranță şi împlinire este, în cele mai multe povești de viață, greu, uneori chiar foarte greu. E mult de muncă și da, ne temem de foarte multe ori că poate construim alături de un partener care nu pune și el cărămizile în ritmul în care le punem noi – dar atunci când vine vorba despre relații nu avem nicio garanție. Alteori ne putem teme că noi ne construim jumătatea noastră și celălalt nu o construiește pe a sa sau ne îngrijorăm ca la un moment dat pe parcursul construcției celălalt ne va lăsa cu ochii în soare.

Dacă nu primești ceea ce îți dorești în relație pune-ți întrebarea – “Ce anume fac eu de partenerul meu mă percepe ca fiind un partener nesigur?” Pentru că, adesea, atunci nu primim ceea ce dorim în relațiile noastre. Este indicat să ne uităm mai întâi la noi (și nu la celălalt), pentru că atunci putem construi mult mai mult și mult mai bine. Iar dacă fiecare dintre noi face asta și ne sincronizăm eforturile șansele relației noastre sunt extrem, extrem de bune.

Text de Adela Moldovan, doctor în psihologie și psihoterapeut relațional recomandat de www.paginadepsihologie.ro.