Desirée Halaseh, care publica în acest an Spațiul dintre nori, la editura Polirom, nu este un om chiar obișnuit. Cândva a fugit din țară într-un autocar cu bișnițari, avea să ajungă la Jaipur, dar habar nu avea ce urma. Cartea ei despre India s-a scris într-un bar din Goa sau pe o insulă din Andaman, dar unde nu s-a scris… Și când te gândești că prima ei călătorie fusese la Eforie, într-o lună mai, când încă nu erau turiști. Nici ea nu era pe atunci turistă, aceea era abia copilăria. Apoi, când împlinise 18 ani, luase un avion, plecase la Roma și se rătăcise. Odată, pe când era în Cuba, i s-a făcut rău în restaurantul unei anume Olimpia, dar așa se leagă prieteniile. Altădată a întâlnit un călător misterios într-o cafenea din Bali, de unde ești?, a întrebat-o, peste alți ani îl va reîntâlni în India, de unde ești?, o va întreba din nou. În bagaj, Desirée poartă mereu cărți, alifii și un briceag Victorinox. Ea știe cum sunt nopțile la Havana, pe Cale Consulado, la fel de bine cum știe că nu există promisiunea zilei de mâine. Cafeneaua ei preferată din lume e o tarabă africană, însă tot din India, de undeva din sud, a scris aceste rânduri, într-o bodegă, ascultânt Peppino di Capri, Melancolie.

Călător de cursă lungă

Înainte de India, a fost tot India. Bildungsromanul meu începe cu fuga din țară într-un autocar plin de bișnițari care făceau trafic de bijuterii din aur, detergent și biscuiți pe ruta București-Istanbul și retur. Am ajuns în Jaipur, buimacă, transpirată, însetată, înfometată ca după un maraton de trei zile prin munți. Nimeni și nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce a urmat.

India cea de toate zilele

Mărturisesc că locul ăsta e, după cum s-ar aștepta în mod previzibil, un spațiu al primelor dăți, al devierii de drum, al accidentelor fericite. Uite chiar săptămâna trecută am pățit unul: începusem bine ziua, înflorise copăcelul de frangipani din fața casei japoneze din satul în care stau, vreo patru păuni cu sânge și cozi albastre îmi uraseră bună-dimineața din spatele ferestrei, n-aveam chef de purtat papuci și cea mai frumoasă fustă rajasthani mă aștepta pe colțul patului cu așternut alb, proaspăt apretat. Învățasem de vreo trei zile să manevrez un cruiser mărișor și mi s-a părut ideal să-l scot la o tură prin sat. Tocmai schimbasem a treia, părul îmi flutura prin fumul și nisipul din spate, un bărbat frumos mi-a zâmbit de pe sens opus, de nu s-ar mai termina ziua asta vreodată. Viraj stânga, taximetrist precipitat, unde naiba e frâna aia de picior? Mă trezesc cu genunchii zdreliți, buza roșie, ăsta nu-i rujul meu, sunt sigură. De nicăieri apare un domn, masiv, chel. Krishna. Mi-a ridicat bolidul de pe strada pustie, pe mine de pe jos. Orgoliul de proaspăt motociclistă a rămas acolo.

Jurnal de drum. Sau cum se scrie o carte de călătorie: Spațiul dintre nori

Se scrie pe trenuri pe patul de sus al unui compartiment de la clasa 2-a AC, pe un vapor ruginit, timp de cinci zile cu pastile de rău de mare și o cabină regulat inundată, în grădina unei moschei la răsărit, într-un bar cu muzică live din Goa la un pahar de vin ieftin, pe un ghat din Varanasi unde se ard cadavre, pe o insulă din Andaman cu două străzi circulabile și în rest junglă, se scrie dintr-un deșert de lângă Pakistan, într-o cafenea unde se vând biscuiți bhang sau dintr-un centru de meditație Vipassana din Tamil Nadu.

Prima călătorie din viața ta

Cu mama, la Eforie, într-o lună de mai când apa era încă rece și plaja goală. Într-o după-amiază, am mers la cules maci dintr-un câmp din spatele hotelului. Probabil singura mea amintire color din perioada aceea.

Bagajul călătorului de profesie

În mod ideal nu aș avea nici un bagaj de dus în spate. În realitate, îmi asigur indispensabilul logistic: acte, bani, laptop. Restul le arunc în rucsac cu o oră înainte de plecare – câteva haine, ceaiuri, alifii, suplimente alimentare și briceagul Victorinox. Cărțile se adună în bagaj pe măsură ce avansez în călătorie. După vreo câteva luni, proporția dintre haine și orice altceva versus cărți e întrucâtva discriminatorie. Azi, după trei luni și mai bine pe drum, biblioteca ambulantă s-a îmbogățit cu: Pico Iyer – Sun After Dark, The Mother on Love, Sri Aurobindo – Living within, The Baha’i Faith, an introduction. Un Cohen aveam de acasă – Frumoșii învinși. A, și How to steal like an artist de Austin Kleon.

O întâmplare mai puțin obișnuită

Acum vreo doi ani eram într-o cafenea din Ubud, Bali, și îmi vedeam liniștită de nuca mea de cocos. Un domn trecut de șaizeci, cu cămașă în carouri bleu și bretele asortate, se oprește și mă întreabă de unde sunt. Profesor de istorie la Musisches Gymnasium, Salzburg, Edwin a călătorit prin toată lumea, ținând discursuri despre etimologie și culturile lumii ca bază de predare a limbilor străine. După ce vorbim câte în lună și în stele îmi dă o carte de vizită unde găsesc două adrese: una din Salzburg și cealaltă din India, Tamil Nadu – Auroville. N-am ținut legătura. Dar i-am păstrat cartea de vizită în portofel de atunci. Fast forward azi, când m-am mutat de trei luni în Auroville. Ieri l-am reîntânit întâmplător pe Edwin. De unde ești îmi zâmbește el ștrengărește în timp ce descalecă o motocicletă.

O rătăcire

La o lună după ce am împlinit 18 ani mi-am făcut pașaport, am cumpărat un bilet cu două escale spre Roma și am plecat de capul meu. După aterizare am luat primul metrou spre centru, unde am coborât plină de melancolie (mă întorceam după șase ani, timp în care, vară de vară, visam să ajung iar la Ostia pe plajă cu o înghețată de melone & fragole într-o mână și un colac roșu de înot în cealaltă). Era trecut de opt seara, gurile de ieșire din metrou se întindeau în fața mea ca brațele unei meduze, am dat cu banul și am ales una la întâmplare. După o oră de mers, după colțul ăsta e stația de autobuz spre Via Taro – am abandonat optimismul începătorului și am întrebat un vatman cu dinții albi: Ma dove sonno? Eram departe, era frig si eram pierdută.

Oamenii pe care i-ai întâlnit. Ce nu o să uiți

Petrecusem marea trecere 30 în Havana și după o săptămână pe alt fus orar încă nu reușeam să prind ritmul. Străbăteam străzi înguste ca o nălucă până seara târziu, orezul și peștele anemic din dieta zilnică nu mă prea ajutau, toată muzică, toate sunetele, toate vocile îmi sunau metalic în cap. Tocmai mă pregăteam de un prânz/cină în paladarul (n.r.: restaurantul) Olimpiei, când mi s-a tăiat firul. Câteva minute mai târziu m-am trezit pe jos, cu o mare de oameni deasupra ce vobeau într-o limbă ciudată. Încerc să vorbesc, dar nu-mi iese, încerc să mă ridic dar nu merge. Îmi trec batiste cu parfum pe sub nas, cineva îmi da o lingură de grăsime de pui, cineva flutură meniul, Olimpia îmi trage sarongul peste picioare. E singura pe care o recunosc. Mă duce acasă, mă pune în pat, deschide ventilatorul și se duce după chibrite peste drum, să-mi facă un ceai. Vrei să mai stau un pic cu tine? De atunci am o familie în Cuba.

O stradă pe care te-ai întoarce oricând

Sunt străzi pentru care m-aș întoarce la capătul lumii. Între Havana turiștilor (Vieja) și cea a cubanezilor (Centro) e o străduță lungă, cu o singură casa particular, un singur hotel și un singur paladar – Cale Consulado. Dis de dimineață e tăiată în lung și-n lat de elevi în uniforme stacojii care merg la o școală din apropiere, după-amiaza respiră greu sub roțile bici-taxiurilor colorate, seara se joacă șah în fața clădirilor dărăpănate, printre gratiile ferestrelor îl poți vedea pe Fidel sau pe Sfânta Maria neagră, noaptea se ascultă muzică șutită de pe stick și se dansează până pe la miezul nopții. Apoi bem o bere, luăm o felie de pizza și ne scurgem ușor în casă, la etajul unu unde señora Elisabeth a șters praful de pe bibelouri și a tras obloanele, iar Jose din Catalunya s-a întors după o altă seară la Casa del Son, unde bea in fiecare seară doar o Coca-Cola și cunoaște mereu altă grație cubaneză proaspăt trecută de majorat. Buenas noches everyone!

Ce ai învățat

Am învățat că fericirea nu se cumpără în rate și nici nu poate fi promisiunea zilei de mâine. Că azi e tot e am și că tot ce am aparține tuturor. Am învățat să mă uit la mine înainte de a mă uita la alții, am învățat că unele lucruri nu se vor schimba niciodată oricât de mult mi-aș dori, am învățat să spun mulțumesc, să iert și să merg mai departe.

Cafeneaua preferată din întreaga lume

Ah, cafeneaua, viciu sublim al traiului nomad! Peste tot găsesc locuri în care mă aciuez să-mi beau licorile preferate și să mă uit la lume, în ecranul alb al laptopului sau în carnetul de notițe pătat de curry. Dar cel mai mult și mai mult îmi place taraba asta din Adidogome, de pe Boulevard Du 30 Aout. Aici veneam cu Ina după ce se terminau orele de predat limba engleză de la Ecole La Voie și ne luam un mănunchi de banane și câte un pliculeț de café-rom de 10 ml, produsă în India, exportată în Hong Kong și vândută în Lome, Togo. Beam, râdeam și ne dădeam coate cu vecinii de masă.

Cel mai atipic spațiu cultural vizitat

Bienal de La Habana de pe Malecon – o esplanadă de opt kilometri de-a lungul coastei Caraibilor.

Acum…

În sat, în Auroville-ul sud indian, la cafenea unde se servesc prăjituri vegane și caffé-latte de către o chelneriță indiană cu pierce în nara stângă. La celelalte mese mai sunt alți aurovillieni, un băiat din Israel pe care l-am cunoscut la un workshop de free dance, un cuplu de nemți care tocmai s-a întors de la un visa run din Sri Lanka. În curând mi se alătură și un turist indian care sparge gheața cu inevitabilul: unde ți-ai făcut Ganesh-ul ăsta? Ascult Peppino di Capri, Melancolie, și tastez mai departe.

Foto: Nimit Nigam, Iulian Ursachi, Desirée Halaseh