Despre curajul de a vorbi cu copiii despre emoții, cu Gáspár György

Pentru sănătatea emoţională a copilului dumneavoastră, petreceţi cât mai mult timp cu el. Este unul dintre mesajele de interes public pe care le auzim zi de zi, atât la radio, cât și la TV. Dar este suficient să petrecem timp oricum și oricând? Cum recunoaștem sănătatea emoțională a copilului? Ce sunt emoțiile și cum le putem gestiona? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne pot trece prin minte și la care vă invit să aflăm câteva răspunsuri științifice.

Probabil că cei mai mulți dintre noi, adulții, pot recunoaște cu ușurință momentele în care o furtună emoțională pune stăpânire asupra noastră. Atunci când apar senzațiile de fluturi în stomac, când simțim că trupul ne este în flăcări și vrem să evităm confruntarea cu o anumită situație sau persoană ori atunci când respirația se accelerează și nu mai percepem limpede realitatea. Toate acestea sunt dovezi ale faptului că emoțiile au prins viață și ne transmit un anumit mesaj. O definiție mai complexă a emoțiilor, care ar ajunge să satisfacă și rigurozitatea oamenilor de știință, sună în felul următor: emoția este o stare psihologică complexă, care implică trei componente distincte: o experiență subiectivă, un răspuns fiziologic și un răspuns comportamental.

Dintre aceste trei componente, vizibilitatea cea mai mare o are comportamentul sau exprimarea prin acțiune fizică a emoției. Să ne imaginăm următorul scenariu: preșcolarul nostru se întoarce de la grădiniță, după o zi destul de dificilă, în care interacțiunea cu colegii i-a creat o serie de experiențe subiective, nu tocmai confortabile, și față de care a început să aibă diferite manifestări interioare (de exemplu, iritare, dificultăți de concentrare, dificultăți în respectarea regulilor). Iar odată ajuns acasă, acolo unde caută siguranța și confortul psihologic, află că mama lui lipsește și tot ce mai poate face este să trântească jucăriile și să-și exprime comportamental nemulțumirea. Ca observatori, de cele mai multe ori, avem acces doar la ultima parte a poveștii, la manifestarea comportamentală a copilului, și evident că mintea va interpreta aceste reacții emoționale în variate feluri: este un copil indisciplinat; este un răsfățat; nu știe să respecte obiectele pentru care părinții lui au muncit din greu etc.

Ei bine, realitatea științifică ne-ar indica faptul că personajul poveștii noastre are dificultăți de autoreglare emoțională. Această expresie fancy, folosită adesea în jargonul de specialitate al colegilor mei psihologi, reprezintă o componentă esențială a inteligenței emoționale și se referă la abilitatea de a ne exprima și gestiona propriile emoții. În cazul copiilor sub 10 ani, această abilitate este subdezvoltată, motiv pentru care ei au nevoie de ghidarea blândă și constantă a adultului; iar această susținere nu poate exista dacă părintele nu petrece timp cu cel mic. Cât timp? Aici răspunsul variază în funcție de nevoia copilului și de disponibilitatea celorlalți adulți din jur. Sunt familii în care bunicii, nașii sau frații sunt direct implicați în creșterea și educarea copilului, ceea ce înseamnă că sarcina părinților este ușurată de către aceste ajutoare umane. Dar, dacă surogatele parentale lipsesc, cel mai adesea părintele este nevoit să petreacă mai mult timp decât i-ar fi confortabil.

Pentru a ne exersa abilitățile de autoreglare emoțională și a ne cultiva inteligența emoțională, regula de aur este să ne recunoaștem și înțelegem emoțiile sau, mai bine zis, să ne împrietenim cu acestea. Astfel, responsabilitatea părinților este să-și ajute copiii în identificarea, etichetarea și acceptarea emoțiilor. Emoțiile, chiar dacă par a fi uneori un inconvenient, sunt parte esențială a evoluției umane. Așa cum am văzut și în pelicula de mare succes Întors de dos, oamenii se nasc cu câteva emoții de bază, care dețin funcții majore în supraviețuire, în atingerea obiectivelor și în mobilizarea pentru a ne transforma visurile în realitate. Frica ne ajută să evităm pericolele, furia ne mobilizează pentru a ne apăra drepturile, tristețea ne amintește de ceva ce este important pentru noi și la care nu mai avem acces, în timp ce bucuria ne transmite că viața este frumoasă și merită trăită. Acestea sunt patru dintre emoțiile de bază, înnăscute, la care se mai adaugă dezgustul, uimirea și rușinea.

Odată ce emoțiile noastre s-au pus în mișcare, cel mai bine pot fi îmblânzite prin acceptare (emoțiile nu pot fi dizolvate așa cum suntem obișnuiți să stingem, spre exemplu, lumina de la întrerupător) și prin conectare sau relaționare interpersonală. Studiile clinice, realizate de către cercetătorii din marile laboratoare ale lumii, ne indică foarte clar că părintele are puterea de a-l ajuta pe copil să-și gestioneze mult mai bine emoțiile decât ar face-o device-urile electronice inteligente sau pedepsele aplicate în urma comportamentelor indezirabile.

Ce putem face ca părinți, în astfel de situații de criză emoțională?   

Să fim conștienți de propriile emoții – adesea și adultul se înfurie sau „enervează” când copilul este agitat – și să le acceptăm fără a ne lăsa purtați de judecata critică, prin gânduri de genul: „Nu ar trebui să se întâmple asta! Nu este normal ca un copil de 5 ani să fie furios!” Tot ce s-a întâmplat este deja gata întâmplat, nu mai putem schimba realitatea și cel mai înțelept este să o acceptăm, reușind astfel să ne mobilizăm psihologic și să ne concentrăm pe soluții, și nu pe problemă. Acceptăm emoția în mod necondiționat.

Să percepem emoția copilului ca fiind o oportunitate de cultivare a inteligenței emoționale și a încrederii relaționale. Putem folosi momentul de criză ca mijloc de conectare cu copilul, îi oferim atenție și grijă, îl ajutăm să-și recunoască emoția și îi transmitem că este iubit chiar și atunci când emoțional îi este greu.

Să ascultăm copilul și să-i validăm trăirea – oglindirea sau reflectarea este una dintre acțiunile-cheie în astfel de situații. Folosim exact cuvintele celui mic și îi transmitem că ceea ce el spune și trăiește are sens pentru noi. Chiar dacă nu suntem mereu de acord cu perspectiva copilului. Să ne reamintim că, în aceeași situație, oameni diferiți pot avea emoții diferite.

Să-l ajutăm să-și eticheteze emoția – după ce am ascultat cu atenție copilul, este esențial să-l ajutăm să-și identifice corect emoțiile și să le exprime în cuvinte, pentru ca acestea să nu-i controleze comportamentul.

Să-i acceptăm necondiționat toate emoțiile și trăirile afective, dar nu și comportamentele. Emoțiile umane nu pot fi controlate, însă comportamentele da. Iar modelarea comportamentelor dezirabile se face cel mai ușor prin stabilirea unor limite și prin dialogul deschis, în care-l ajutăm pe copil să recunoască și să reflecteze asupra efectelor și consecințelor acțiunilor sale.

Probabil că niciun adult nu va putea să urmeze acești pași în 100% din situații; în mod evident, niciun părinte nu este perfect, dar important este să ne reamintim că cei mici au nevoie de prezența noastră deplină. Nevoile lor trebuie îndeplinite în funcție de programul lor, nu doar de al nostru, și în fiecare zi, nu doar atunci când avem disponibilitate.

Foto: outnow.ch