Acesta este un interviu subiectiv asumat. Despre NES shoes, brand-ul conceput de Andrea Szilagyi și o avidă purtătoare și admiratoare a NES, subsemnata, Simina Voican.

Andrea, A List este o revistă online.
Am văzut că e un trend, sunt multe frumoase. Oricum, eu nu am mai deschis un print de vreo doi ani.

Și cum are informația impact asupra ta, de unde o iei?
Twitter, Snapchat, designboom, puțin The Talks și puțin Facebook unde mă uit, de exemplu, pe contul EDELKOORT INC. Prietena mea cea mai bună lucrează și pentru ei, ea locuiește la Paris și noi am făcut aceeași școală. Mă mai uit pe expozițiile și reportajele lor de tendințe. Nu am răbdare cu un newsfeed normal de Facebook. Am o listă presetată, văd poate 60 de prieteni și ce scriu ei. Acum 18 ani, când am venit din Budapesta în București am renunțat la televizor, acum am început să mă uit din ce în ce mai rar pe Facebook și pe Instagram, de exemplu, să fiu mai atentă la lume, la ce primesc în offline.

Dar ai putea să fii fidelă cuiva, un titlu?
Nu cred, nu știu. Eu am iubit revista Depeche Mode. A dispărut de pe piață. Jalouse era fresh, Dazed, ID. Dar hârtia e alta acum, nu îmi mai vine să pun mâna pe ele. Când eram în liceu găseam în reviste umor, content. Poate m-am schimbat și eu. A, uite, e totuși una, Vestoj. Deci nu e adevărat că nu deschid print… Fiecare număr are o temă tratată cu simț de răspundere și subiectiv, de către mai mulți colaboratori.

Cum ai construit NES?
Inconștient! Sincer. Lucram haine inițial. Nu mă intereseau pantofii în particular. Nici nu am făcut o școală specializată. Am făcut un internship la Venera Arapu când eram încă la Studio Berҫot, unde designul de pantofi însemna doar o mică parte din curriculum. Îmi amintesc o zi lungă într-o primăvară, pierdută întreagă cu ea, la Pompidou, la o expoziție despre dadaism, vorbind despre accesorii și desenând accesorii. Acolo a început să mă intereseze totul. Aveam 24 de ani când am aflat cum se fabrică de fapt prototipurile, cum functionează un birou de presă, cum se face o prezentare, cum se vinde. Sistemul ăsta nu prea mai există, s-a schimbat considerabil, a devenit mult mai deschis, mult mai democratic, mult mai DIY.

Și un brand ce face? Ce e de bonton să facă?
Păi nu știe nimeni acum, cred. Fiecare își închipuie cum ar trebui să fie de bonton să facă. Sau poate cine știe nu spune. Și e bine așa. Ai mai mare libertate să-ți inventezi cum lucrezi. Uite, eu am simțit când am învățat destul de la Venera. Apoi am plecat în departamentul de presă pentru Christian Lacroix, unde aranjam ținute haute-couture și bijuterii pe perioade. Doar așa, că mă simțeam ca în Rai. Nu era ceva din job description. Cândva, venise Mirelle Mathieu să împrumute o rochie și la un moment dat a început să cânte, era să dărâme palatul ăla mic doar cu vocea. Se desfăcuse o șampanie, eram si eu acolo, erau prințese arăboiace acolo, acum mi se pare că am visat…

Ce lume!
Da, fiecare de acolo, de la salonul haute couture a avut o poveste aparte. Curaj am avut, dar pe vremea aia nu știu cum să spun, nu prea aveam încredere în mine, în a spune povestea mea. Dar știam să mă descurc cu lipsa asta, aveam grijă să nu se vadă. Am avut noroc că am înțeles repede că trebuie să îmi fac un plan de supraviețuire. Gândește-te că eu voiam aventură, asta era pornirea mea în viață. Și simt că am primit, am mâncat viața cu două mâini. Eu educație americană nu am, nu mă trezeam spunându-mi în oglindă că azi sparg avioane. Dar încet-încet am învățat să-mi fabric lumea.

Ce educație ai primit?
Mama este architect, se ocupă cu design interior și are o galerie de artă. Iar tata e un dentist care a tradus Caragiale în ungurește și piesa O scrisoare pierdută s-a jucat după textul lui. Dacă îl auzi vorbind nu zici că e din Ardeal.

Te-au susținut în ce vrei să faci?
M-au lăsat liberă. Ne-au lăsat liberi, noi suntem nouă frați din șase căsătorii diferite. Eu am înțeles la un moment dat că nu mai vreau să stau la bistro la țigări și șampanie. Că vreau ceva al meu, un business mic. Pe care l-am conceput mai întâi cu o amică cehoaică. Shop-ul există încă, se numește Hoses, e în Arondismentul 3. Acolo credeam că o să lucrez pantofi marcă proprie. Însă prietena asta și-a dorit să rămână mai degreaba pe cont propriu, iar eu eram încă o naivă, nu mă apucasem de design pentru bani. Noi am crescut relaxați, nu mi-a lipsit nimic în viață, nici acum nu îmi lipsește. Iar ulterior mi-am dat seama ce făceam eu de fapt era un refining continu al planului de supraviețuire. După experiența cu boutique-ul m-am întors acasă, la Budapesta. Am făcut un switch de la supraviețuire la plănuire. La un nivel mai global vroiam să fiu respectuoasă cu natura, nu numai cu meseria. Deci m-am apucat de pantofi.

Știi cum se spune: poți să ai cel mai wow outfit, dacă pantofii sunt urâți…
Așa e, nu? Pantofi și poșetă.

Așa, păi și cum NES, de ce tocmai NES?
Stăteam cu mama atunci. Și mama zicea că brand-ul meu trebuie să se numească Szilagyi. Eu nu vroiam, era oricum brand-ul meu propriu, așa mă prezentam eu, nu îmi foloseam numele mic. Și ca să mă lase mama în pace am luat un dicționar englez-maghiar, l-am deschis la întâmplare și am pus un creion pe ce era acolo. Asta era acolo n.e.s, nici măcar nu era explicat bine ce înseamnă, doar că este prescurtarea lui „not elsewhere specified” și că este o abreviație folosită în gramatică. Mi-am zis că poate să însemne ce doresc eu, ăsta să fie semnul.

Și branding-ul?
E făcut de un prieten bun, graphic designer, sculptor, un artist foarte mișto. A zis el „hai că-ți fac eu un logo”. Și uite așa am un logo desenat de un tip care a participat cu un design de motor la BMW challenge.

Uau! Motociclete și high heels!
Exact (râde cu poftă).

Și mai departe? Aveai brand-ul, și?
Chiar și după ce am făcut N.E.S. am continuat să lucrez pentru alții. Din Romania cu Ana Alexe, cu Maria Lucia Hohan. Dar câteodaăa e dificil, universul pantofilor și universul hainelor sunt foarte diferite. Trebuie să înțelegi că la pantofi e obligatoriu să corespundă toc, finisaj, cusătură, etc. Și ele împreună trebuie să fie stabile, să stea. Am învățat multe și din aceste experiențe.

Acum produci colecțiile în România?
Nu prea, mai mult în Ungaria. Am mai făcut ceva înainte și acolo, cu aceași oameni, acum 10 ani. Dar sezonul ăsta lucrăm pe contract, în București, într-un atelier mai mic decât cel din Budapesta. Amândouă sunt locuri superbe. A fost și complicat cândva, am întârziat livrările pentru că fabrica nu putea produce în timp util. Și am ajuns să nu mai fac sezonul următor. Mergeam la târguri. Pe vremea aia a contat că am sărit un sezon și am pierdut mulți clienți atunci. Dar am găsit alții prin trimis portofolii la magazine. A fost o altă ocazie să-mi redefinesc metoda de lucru.
Acum nu mai respect exact sezoanele, produc 4 colecții capsulă pe an, la fiecare anotimp practic. Modelele rămân după fiecare eveniment la vânzare, online și offline, chiar dacă a trecut sezonul/anotimpul lor. Sunt simple și precise ca forma, atemporale, din materiale eco-friendly. Consider că avut și mult noroc, m-am întâlnit pe drumul ăsta cu cele mai potrivite persoane. Am învățat să fac prototipuri, desene, proiectare, supraveghez totul până la ultimul detaliu, ceea ce m-a ajutat să-mi inventez propriul sistem. Greu a fost inițial, eu purtam doar tocuri când m-am apucat de pantofi. Și  deci vroiam sa fac numai pantofi cu toc. Iar încălțămintea cu toc care să îți fie cu adevărat comodă este foarte foarte greu de făcut.

Te pregătești de colecția de vară?
Da. Evenimentul de lansare va fi la București, pe 29 iunie, la Circa 1703-3071 (Strada 11 iunie, în incinta clubului Fabrica). Vă aștept să probăm sandale, chiar si tocuri.

A fost o plăcere, Andrea!
La fel și pentru mine.

Foto: Emoke Kerekes, Alex Negulescu