Memoriile lor au cucerit lumea, inspirând oameni de toate vârstele. În acest an, au fost publicate şi în limba română. Mai întâi „Învăţare” („Educated”, 2018), povestea americancei Tara Westover, iar în această vară şi „Blasfemie. Condamnată la moarte pentru un pahar cu apă” („Blasphème”, 2011), jurnalul din închisoare al pakistanezei Asia Bibi, scris împreună cu jurnalista franceză Anne Isabelle Tollet. Două istorii personale în care fiecare dintre noi va găsi ceva de învăţat. 

De Alina Vîlcan 

Ce au în comun Asia Bibi și Tara Westover? La o primă vedere, un singur lucru. Și uneia, și celeilalte, religia, mai exact fanatismul religios al celorlalți, a fost la un pas de a le distruge viața. Asia Bibi, o femeie creștină, catolică, din Pakistan, a fost acuzată de către fundamentaliștii religioși musulmani din țara sa de blasfemie. Condamnată la moarte în 2010, a petrecut 8 ani în închisoare, fiind eliberată abia în noiembrie 2018, după îndelungi procese. Acum locuiește în Canada. Tara Westover s-a născut în 1986, în Clifton, Idaho, într-o familie mormonă. Ultradevotat credinței sale, tatăl acesteia a refuzat să-și trimită copiii la școală, așadar Tara și frații ei și-au trăit prima copilărie fără certificate de naștere, au studiat acasă, după câteva cărți vechi, alături de mamă, iar atunci când s-au îmbolnăvit au fost tratați tot acasă. Predestinată unei vieți în care o femeie nu poate deveni mai mult decât soție și mamă cu frică de Dumnezeu, Tara își va înfrunta familia și va părăsi casa părintească la 16 ani. Fără ca până atunci să fi urmat vreo formă instituționalizată de învățământ, va reuși să studieze la cele mai prestigioase universități – Cambridge și Harvard. În 2014, obține titlul de doctor în istorie la Cambridge. Locuiește la New York.

Incredibila poveste adevărată a Tarei Westover

În acest an, Westover a fost aleasă de revista Time printre cei mai influenți 100 de oameni din întreaga lume. Tara s-a născut, cel mai probabil, în septembrie 1986. Din Învățare (editura Publica, 2019), rezultă că mama sa nu își amintea cu exactitate data nașterii ei, iar certificat de naștere nu are până la vârsta de 9 ani. Ea este cea mai mică dintre cei 7 copii ai familiei. Locuiesc într-o căsuță de munte, câștigându-și existența dintr-un depozit de deșeuri, de care tatăl se ocupă alături de copii. Mama Tarei câștigă bani mai întâi ca moașă, apoi din prepararea unor remedii homeopate, constând în tot felul de ierburi și uleiuri miraculoase.

Trăiesc citind Biblia și așteptând Zilele Pustiirii, o apocalipsă care nu vine niciodată, dar pentru care se pregătesc intens – fac provizii de mâncare, își transformă casa într-un buncăr, unde să poată rezista atunci când toți ceilalți, necredincioșii, vor pieri. Tara și frații ei cresc ascultând la nesfârșit cuvintele tatălui lor ce propovăduiesc sfârșitul. Același tată care manifestă, din cauza aceleiași religii, o neîncredere oarbă în instituțiile statului – școli, spitale, agenți federali etc. În casa lor, boala nu se tratează nici de către doctori, nici cu medicamente, ci cu leacurile mamei. Lucrând la depozitul de deșeuri, copiii sunt expuși la tot fel de accidente, de la unele minore, ca zgârieturi, până la arsuri, degete amputate și răni grave la cap, însă abia dacă este chemată o ambulanță. Nimic idilic în copilăria Tarei Westover, ea nu e o Heidi, fetița munților, ci un copil chinuit de rigorile unei familii habotnice.

Copilăria ei aduce mai degrabă cu un coșmar, mai ales dacă pui la socoteală și abuzurile unui frate mai mare care profitând de regulile casei îi torturează fizic și psihic pe ceilalți. Faptul că, după ani, când deja își obținuse licența la Cambridge, Tara va dezvălui în fața familiei aceste abuzuri pe care nimeni nu îndrăznește să le recunoască, deși toți le cunosc, o va despărți definitiv de familie. Însă primul pas către această despărțire a fost făcut la 15 ani, când se hotărăște să studieze. Deja unul dintre frații ei mai mari, singurul pasionat de cărți și de muzica clasică, plecase la studii. Îndrumată de el, Tara își procură manualele necesare și, în puținul timp liber pe care îl are, începe să studieze singură materia de examen pentru testul ACT (American College Testing) și este admisă la Brigham Young University, universitatea din statul Utah, deținută de The Church of Jesus Christ of Latter-day Saints (Biserica Mormonă). Părăsește, așadar, casa părintească și începe să studieze pentru prima dată într-un mediu instituționalizat. Deși înconjurată de tineri din familii credincioase, nu va găsi în ei rigiditatea religioasă cu care fusese crescută și pentru prima dată va trebui să se acomodeze la viața în societate.

Și primul an nu va fi deloc ușor pentru ea. Dincolo de disciplinelestudiate, care nu pot să i se pară decât dificile, se simte respinsă de cei din jur și incapabilă să se obișnuiască normelor din noua ei lume. Colegele de apartament o privesc oripilate văzând că nu obișnuiește să se spele pe mâini după folosirea toaletei, și nici felul extrem de conservator în care se îmbracă nu o ajută prea mult. Ajunge pentru prima dată la doctor, la dentist, cu o inflamație la un dinte – doctorul îi spune că dintele putrezea de ani de zile, are nevoie de 1 400 de dolari pentru tratament. Pentru a se întreține, lucrează la lăptăria universității, primește o bursă socială. Continuă să studieze, oricât i s-ar părea de complicat. Încă mai crede în Dumnezeu și în învățăturile primite de acasă. În vacanțe, se întoarce în casa părinților, unde continuă să lucreze la depozitul tatălui său ori ajutându-și mama la moșit și la prepararea uleiurilor. Dar e conștientă că se acomodează tot mai mult la lumea de care părinții ei încercaseră mereu să o ferească. La școală, își face chiar și un prieten, Charles. Continuă să studieze și bucurându-se de încrederea unuia dintre profesorii săi ajunge într-un program pentru studenți la Cambridge, unde un profesor faimos îi va aprecia un eseu drept unul dintre cele mai bune pe care le-a scris vreodată un student carea trecut pe la prestigioasa universitate britanică.

Când programul respectiv se va încheia, Tara se va întoarce la Cambridge cu o bursă Gates. Treptat, își găsește locul în bătrâna universitate, le povestește colegilor ei despre Buck’s Peak, muntele unde a crescut, cu hambarele și depozitele lui de deșeuri, despre beciurile pline cu provizii ale familiei sale, pentru zilele de apoi, despre mama ei – moașă și antreprenor, despre tatăl ei – gunoierul excentric și fanatic. Își spune povestea și începe să devină populară. Apoi este acceptată la doctorat. Tot la Cambridge. Își va da doctoratul în istorie, ea, care până nu cu mult în urmă nici nu auzise de Holocaust… Problemele cu propria familie însă se acutizează. Deja pare că nimic nu le mai poate rezolva. Când Tara primește o bursă la Harvard, părinții ei vor veni să o viziteze, încercând încă o dată să o aducă pe calea cea bună, de care studiul, în opinia lor, o îndepărtase. În urma unui accident la depozit, tatăl ei este complet desfigurat și la un pas de moarte. După ce dă în vileag abuzurile fratelui său, Tara va deveni oaia neagră a familiei. Doar cei doi frați care, ca și ea, aleseseră să studieze vor rămâne de partea ei. În mijlocul unei cumplite depresii, Westover e la un pas de a-și rata doctoratul la Cambridge. Pur și simplu nu poate lucra. În loc de asta, se uită încontinuu la seriale. Se remontează, însă, la timp și obține titlul de doctor în istorie în 2014. Își dă seama că, din cei 7 frați, 3 au reușit să aibă doctorate. După ce va publica Învățare, în 2018, familia sa o va acuza că a prejudiciat imaginile anumitor membri. Astăzi ține conferințe în lumea întreagă, iar cartea sa a fost tradusă în 30 de limbi.

Lecţia de supravieţuire: Asia Bibi

Asia Bibi locuia într-un sat din Pakistan, unde toți erau musulmani. Cu excepția a două familii creștine, dintre care una era a ei. Asia era căsătorită și avea trei fete. Nu știa să scrie și să citească, dar știa bine că a fi creștin printre musulmani nu e ușor. Încerca să-și acopere capul, asemenea femeilor musulmane, nu mânca și nu bea apă în public în zilele de Ramadan, când musulmanii postesc de la răsăritul până la apusul soarelui, și încerca să nu iasă în evidență prin nimic. Ducea o viață liniștită alături de copii și soțul ei, iar singurii lor prieteni din sat erau cealaltă familie de creștini. Asia și prietena ei creștină se ajutaseră una pe cealaltă să nască, pentru că moașa din sat se ocupa, poate din frică, numai de femeile musulmane.

Rememorându-și trecutul în Blasfemie (editura Polirom, 2019), Asia se consideră fericită pe atunci. Până într-o zi când, pentru a face rost de un ban în plus, participă la o recoltare de bace, alături de alte femei din sat, toate musulmane. Munca e anevoioasă, iar căldura infernală, așa că Asia ia o pauză și se îndreaptă spre fântână unde scoate apă și bea din cana aflată acolo. Spre ea se îndreaptă o altă femeie, iar ea îi oferă cana cu apă rece. Atunci celelalte femei încep să strige să nu bea, căci Asia, creștina spurcată, a spurcat cana și apa din fântănă, iar pentru a-și spăla păcatul va trebui să se convertească la islamism. Degeaba încearcă Asia să se apere. Peste câteva zile este organizat un alt cules, iar Asia știe că nu-și permite să lipsească. O ia cu ea pe singura ei prietenă. Dar de această dată, fără ca nimic să se mai fi întâmplat, oamenii din sat vin și o saltă acuzând-o de blasfemie. O duc la imamul satului, cerându-i moartea și lovind-o, pentru că l-a insultat pe profet. O astfel de insultă putea atrage o condamnare la moarte chiar și pentru un musulman, darămite pentru un creștin. Iar Asia, deși nu l-a insultat pe profet, ci numai nu a vrut să se lepede de Dumnezeul ei, e catolică.

E aruncată în închisoarea din Sheikhupura. În ziua de 8 noiembrie 2010, în urma unei scurte deliberări în sala de judecată, primește următorul verdict: „Asia Noreen Bibi, conform articolului 295 C din codul pakistanez, tribunalul te condamnă la pedeapsa capitală prin spânzurare şi la o amendă de 300.000 de rupii”. Va petrece opt ani în închisoare, în condiții dintre cele mai crâncene. Cei care vor încerca să o salveze vor fi uciși. Mai întâi este ucis guvernatorul provinciei Punjab, cea mai mare și mai bogată din Pakistan, în care trăia și Asia Bibi. Salman Taseer, deși musulman, îndrăznise să-i ia în mod public apărarea, o vizitase la închisoare și organizase acolo o conferință de presă pentru ea, ceea ce musulmanii nu i-au iertat. A fost omorât la Islamabad cu 25 de gloanțe din mitraliera propriei gărzi de corp, care strigase Allah Akbar. Apoi, fusese rândul ministrului creștin al Minorităților, Shahbaz Bhatti, care de ani buni lupta împotriva legii blasfemiei, cerând desființarea acesteia, să moară ucis de 29 de gloanțe în mașina lui, în Islamabad.

Ministrul acesta o vizitase la închisoare, îl sfătuise pe avocatul ei (cu care Asia se știa din copilărie, crescuseră în același sat) să facă recurs pentru a fi judecată din nou, la Înalta Curte de Justiție din Lahore, ba chiar îi luase în casa lui pe soțul și copiii ei care nu mai puteau rămâne în satul lor, întrucât furia localnicilor era îndreptată acum asupra lor. Ministrul ceruse ca Asia să fie mutată într-o celulă izolată, supravegheată video, astfel încât să nu poată fi ucisă în închisoare, așa cum mai existaseră cazuri. Ba chiar îi ceruse președintelui țării grațierea ei, dar președintele nu putea face nimic. Moartea celor doi o zdruncină puternic. E ca și când șirul nenorocirilor nu s-ar termina niciodată. Însă se mai întâmplă și altfel de lucruri. Papa Benedict al XVI-lea cere grațierea ei în Piața Sfântul Petru din Roma. „Mă gândesc la Asia Bibi şi la familia ei şi cer să-i fie redată cât mai repede libertatea deplină”, spusese Papa. Iar astfel de vești îi aduc speranță femeii. Aproape că nu-i vine să creadă că e adevărat. Și dacă uneori o încearcă gândul sinuciderii, Asia nu își pierde credința – poate că toată suferința ei are un scop, acela de a pune capăt unor astfel de abuzuri. Însă în marile orașe din Pakistan oamenii protestează cerând moartea Asiei Bibi.

În spatele acestor manifestații, se află Jamaat-e-Islami, cel mai vechi și mai puternic partid politic islamic din Pakistan, de care toți se tem. Bineînțeles, există și metropololele lumii moderne, unde alți oameni protestează purtând pancarte pe care scrie Free Asia Bibi. Dar ea rămâne în închisoare până în toamna anului 2018, pe 8 noiembrie, dormind pe același pat de funii împletite, fără pernă și fără cearceaf, rugându-se pentru copiii ei, iar unele nopți sunt reci, cu temperaturi sub 0 grade, la fel cum atunci când plouă apa se scurge peste ea, în celulă. În tot acest timp, înalții clerici musulmani nu au încetat să ceară să fie spânzurată. Cazul ei s-a judecat în mai multe instanțe, până la Curtea Supremă care a achitat-o. În mai 2019, a ajuns în Canada, unde a obținut azil politic. Ele sunt, în linii extrem de mari, Asia Bibi și Tara Westover. Iar poveștile lor ne pot inspira în fiecare zi.

Foto: Hepta